Ce facem cu vulnerabilitatea celui care ne iubește?

Hărțuirea, micro agresiunile zilnice sau bullying-ul exercitat asupra unui membru/ partener asupra altui membru sau partener, mai ales în prezența altora și mai ales sub forma unei glume este foarte răspândit în modul în care doi oameni comunică, mai ales între membrii familiei sau între parteneri. Există  și o vorbă “Ceux qui s'aiment se taquinent”(cine se iubește se tachinează).

Felul în care vorbim despre cei pe care îi iubim în absența lor și felul în care îi tratăm în prezența altora este unul dintre cei mai buni indicatori ai maturității noastre.

Relațiile apropiate funcționează ca o „bază sigură”, un loc din care putem explora lumea pentru că știm că, dacă lucrurile merg prost, avem unde reveni. Cercetătorii au numit acest dublu rol „baza sigură” și „raiul siguranței”, adică, figura de atașament ne oferă simultan curajul de a explora și adăpostul de a ne retrage atunci când suntem vulnerabili. In copilărie părinții sunt cei care ne protejează și ne ierta aces spațiu al siguranței, iar la vârsta adultă, în relațiile noastre romantice și de prietenie, căutăm exact aceleași două funcții.

🩵

Sistemul nervos se dezvoltă și se reglează în relații în care știe că vulnerabilitățile nu vor fi transformate în arme. Când omul pe care îl iubim ne expune defectele în public, face glume pe seama noastră sau aduce în discuție greșelile noastre pentru a obține râsul sau aprobarea celorlalți, se produce exact opusul: baza sigură devine sursă de amenințare. Din acel moment, sistemul nervos începe să anticipeze pericolul chiar și în relația care ar fi trebuit să fie refugiul lui.

🗣️

Umilirea publică este un stresor biologic demonstrat de clasicul experiment devenit celebru, în care cercetătorii în neuroștiințe au scanat creierul unor participanți în timp ce erau excluși dintr-un joc virtual simplu, de aruncat mingea. Cortexul cingulat anterior — o regiune activată în mod obișnuit de durerea fizică — s-a dovedit mai activ în timpul excluderii decât în timpul includerii, iar intensitatea acestei activări a corelat direct cu suferința resimțită de participanți.

Într-o lucrare ulterioară, Eisenberger și Lieberman au dus ideea mai departe: sistemul atașamentului social pare să fi „împrumutat”, din punct de vedere evolutiv, chiar mecanismele neurale ale durerii fizice, tocmai pentru a preveni consecințele periculoase ale separării de grup. Creierul nu tratează umilirea ca pe o simplă neplăcere socială, o tratează ca pe o rană.

Din perspectivă evoluționistă este logic, pentru strămoșii noștri, pierderea statutului și excluderea din grup puteau însemna moarte. De aceea reacția este atât de intensă, nu pentru că am fi excesiv de sensibili, ci pentru că sistemul de alarmă e la fel de vechi ca durerea fizică însăși.

🤔De ce fac unii oameni asta?

Foarte rar scopul conștient este „vreau să-l rănesc”. De cele mai multe ori sunt alte mecanisme, iar unul dintre cele mai bine documentate în psihologia socială este numită  “comparație descendentă”. Teoria spune, în esență, că atunci când stima de sine este amenințată, oamenii caută, conștient sau nu, să se compare cu cineva perceput ca fiind „mai jos”, pentru a-și restaura sentimentul de valoare. Amenințarea nu trebuie să fie una gravă sau obiectivă, e suficient ca ego-ul să se simtă expus.

Acest mecanism apare mai ales la persoanele cu stimă de sine scăzută și poate lua forme active cum ar fi derogarea directă a celuilalt sau pasive, prin simpla exploatare a ocaziei de a te compara cu cineva „mai puțin”. Există și un beneficiu real, pe termen scurt: comparația descendentă crește optimismul și starea de bine. Tocmai de aceea e o strategie atât de tentantă și atât de nesănătoasă pe termen lung, mai ales când „materialul” comparației e chiar persoana iubită.

Alte mecanisme se adaugă acestuia, însemnând obținerea atenției grupului, descărcarea frustrării, un model învățat în familie („noi așa glumeam între noi”), dar și lipsa diferențierii psihologice. Rareori e răutate pură, de cele mai multe ori e reglare emoțională  deghizată în umor.

🔹Bullying-ul relațional nu înseamnă doar insulte sau jigniri directe, ci și ironii repetate, expunerea vulnerabilităților, povestirea greșelilor intime în public, sarcasmul, alianțe formate împotriva unui singur membru al familiei. Cercetătorul Rod Martin și colegii săi au construit, în 2003, un instrument — Chestionarul Stilurilor de Umor — care distinge patru moduri fundamental diferite de a folosi umorul. Două sunt adaptative: umorul afiliativ, care întărește legăturile, și umorul de auto-susținere, care ajută la a privi cu detașare propriile necazuri. Celelalte două sunt dezadaptative: umorul umor autodisprețuitor , prin care cineva se subminează pe sine pentru a fi acceptat de grup, și umorul agresiv — tachinare, ridiculizare, batjocură, folosite pentru a diminua pe cineva, adesea fără ca autorul să înțeleagă pe deplin impactul negativ pe care îl are.

Un detaliu tulburător care a reieșit din cercetarea lor e cum scalele de umor afiliativ și umor agresiv corelează pozitiv între ele. Cu alte cuvinte, oamenii care glumesc frecvent pentru a construi apropiere manifestă adesea și o oarecare înclinație spre umorul sarcastic sau ostil. Cele două nu sunt mereu ușor de separat, ceea ce explică de ce glumele „nevinovate” alunecă atât de des în zona rănirii, fără ca nimeni să simtă că a trecut vreo linie.

Și apoi vine minimizarea ulterioară: „Hai, că doar glumeam.” „Ești prea sensibil.” „Nu mai dramatiza.” Această minimizare este o formă de invalidare. Nu doar că omul a fost rănit, i se spune apoi că nici măcar nu are voie să simtă că a fost rănit și se transformă în gaslighting când există un tipar de manipulare a percepției realității, nu doar prin simplul fapt cand cineva minimizează o dată efectul unei glume. Abia atunci putem vorbi de gaslighting, rescrierea realității și inducerea confuziei psihologice.

🐢vorbim despre granițe între persoane,  despre granițele informaționale ale relației, despre ce se întâmplă cu tot ce știm despre cineva doar pentru că suntem apropiați de acea persoană și e bine ca o facem.

Sandra Petronio, cercetătoare și profesoară în domeniul comunicării interpersonale, a construit o teorie numită Managementul Comunicării Private, care descrie exact acest fenomen. Ideea centrală e că fiecare dintre noi tratează informația personală ca pe o proprietate, delimitată de granițe pe care le controlăm și le negociem în funcție de costurile și beneficiile percepute ale dezvăluirii. Când împărtășim ceva intim cu cineva, acea persoană devine co-proprietar al informației private, iar co-proprietatea presupune reguli: cât se poate transmite mai departe, cui, și în ce formă?

Când aceste reguli nu sunt respectate, când cineva ia o vulnerabilitate pe care i-am încredințat-o și o transformă în material pentru râsul unui grup, apare ceea ce Petronio numește turbulență de graniță. Este exact ce simțim, visceral, atunci când cineva apropiat „ne dă de gol” în public, nu doar rușine, ci și un soi de trădare a unui contract care nici măcar nu fusese rostit, dar era presupus implicit.

Există o diferență enormă între „știu ceva despre tine” și „am dreptul să folosesc acel lucru”.Maturitatea psihologică înseamnă să înțelegem că accesul nu ne dă automat dreptul moral de folosire.

🔹Dragostea ca protecție

Confundăm adesea iubirea cu afecțiunea, și consideram că dacă există dragoste e suficient, însă una dintre funcțiile fundamentale ale iubirii este protecția demnității celuilalt. Sau mai simplu spus respectul.

Aici se leagă și modelul biosocial al Marshei Linehan, dezvoltat inițial pentru a explica dereglarea emoțională, dar util dincolo de contextul clinic. Linehan descrie un „mediu invalidant” ca fiind acela care ignoră, respinge sau pedepsește persistent exprimarea nevoilor și emoțiilor cuiva. Nu e nevoie de traumă majoră pentru ca acest tipar să se instaleze, e suficientă repetiția. De fiecare dată când reacția cuiva la durerea noastră este „ești prea sensibil” în loc de recunoaștere, se depune, strat cu strat, aceeași lecție: emoțiile noastre  sunt o problemă, nu un semnal legitim.

Omul care ne iubește nu caută momentele în care suntem vulnerabil pentru a câștiga un avantaj social. Nu ne transformă într-o glumă și nu ne expune greșelile pentru a obține validarea grupului. De-asemenea nu caută să ne micșoreze pentru a părea el mai mare.

Dimpotrivă.

Locul în care ar trebui să fim în siguranță e tocmai în relația cu oamenii care spun că ne iubesc.

Așadar, nu e doar despre bullying, e mai profund, e despre maturitate care se vede în felul în care administrăm puterea pe care apropierea de altcineva ne-o oferă și despre înțelegerea faptului că iubirea se vede și în ce alegi să nu spui despre celălalt. A permite cuiva accesul la spațiul nostru intim oferă acces la vulnerabilitatea noastră, iar caracterul se vede în faptul că alege să ne protejejeze, nu să o folosească împotriva noastră , iar aici se află 🗝️ relației: este despre dacă suntem iubiți în mod autentic, sau e doar o simplă apropiere?

E un semnal care trebuie luat în calcul serios, deoarece când cineva se poartă așa, chiar dacă pe moment nu realizăm corect dimensiunea inadecvării comportamentului respectiv, ulterior când ni se relevă dimensiunea acestuia, ar fi indicat să învățăm să gândim în perspectivă, anume, cum va arăta pe termen lung relația cu cineva care bagă bățul prin gard constant?🙄