Un scurt rezumat despre cartea - Cântecul profetului- de Paul Lynch și de ce merită citită

O carte care, în opinia mea, ar trebui să fie lectură obligatorie atât pentru adolescenți, cât și pentru adulți.

“Cântecul profetului” scrisă de Paul Lynch, o carte în care regăsim ce uităm foarte ușor, anume că, atunci când trăim într-o societate democratică libertatea nu este o stare definitiv câștigată, iar democrația nu este indestructibilă. E o carte care mi-a dat frison și pe care am citit-o greu, deși e scrisă bine și te prinde, mie mi-a activat una din fricile mele cele mai profunde: aceea de a nu mai exista democrația, dar și frica de oamenii cu patologii de structură de personalitate care sunt printre noi și sunt mulți.

Acțiunea se petrece în Irlanda și este construită în jurul unei familii obișnuite, care are gândire critică și spirit civic, și multă naivitate. E tulburătoare, deoarece nu vezi dictatura de la distanța confortabilă a unei cărți de istorie, ci o vezi intrând, treptat, în viața unor oameni, în casă și în profesie, și în relațiile dintre ei, în posibilitatea de a spune ce gândesc, de a circula, de a protesta, de a-și proteja copiii și, în cele din urmă, de a mai putea decide ceva asupra propriei vieți.

Prăbușirea se întâmplă peste noapte, subit aparent însă democrațiile nu dispar într-o singură noapte, ci într-o singură noapte devine vizibil ceea ce a fost pregătit mult timp înainte.

Apoi totul se accelerează.

Instituțiile încep să cedeze, drepturile devin negociabile, vocile incomode sunt reduse la tăcere prin dispariția acestora, oamenii sunt luați de nouă poliție a noului partid de țară. Frica schimbă comportamentele oamenilor iar cei care ieri spuneau „așa ceva nu se poate întâmpla aici” descoperă că se poate, și ce părea de neconceput începe, încet, să fie acceptat drept noua normalitate.

📍

Conservatorismul nu este sinonim cu extremismul și nici valorile tradiționale nu conduc inevitabil la autoritarism. Pericolul apare atunci când „valorile” devin justificare pentru excluderea celor diferiți, când o singură definiție a identității naționale este declarată legitimă, de tipul familia tradițională e cea acceptabilă, când adversarul politic devine dușman care trebuie exterminat și când instituțiile statului sunt prezentate drept obstacole, dar mai ales când apare Salvatorul care promite că el, și numai el, poate reda țării măreția, ordinea, puritatea sau identitatea pierdută. Recunoașteți modelul?

Istoria ar trebui să ne fi învățat să fim foarte atenți la asemenea promisiuni și să nu mai cădem în capacana acestor structuri psihologice deformate care sunt patologici și care au pregătit în cotloanele întunericului, alături de alții ca ei, dictatura. Și totul e doar pentru a-și satisface setea bolnavă de putere și de privilegii. Pentru ca, da, acești oameni sunt printre noi și sunt mulți. Niciodată un dictator nu a condus singur, a avut sute de mii de oameni asemenea lui care l-au susținut și care au ucis pentru acesta și pentru ideologia aceasta.

Cartea este înfricoșătoare nu doar prin ceea ce descrie la nivel politic, ci prin ceea ce ne arată la nivel uman, deoarece dictatura nu a fost și nici nu este un concept abstract, iar autoritarismul nu se întâmplă doar în parlamente, guverne și instituții, se întâmplă oamenilor.

Le distruge familiile, casele, profesiile, viața, sentimentul de siguranță și de predictibilitate a vieții și încrederea că ziua de mâine va semăna cât de cât cu cea de astăzi. Îi obligă să ia decizii pe care, într-o lume normală, nu și-ar fi imaginat vreodată că vor trebui să le ia.

Și cartea aceasta arată extraordinar de bine și cum arată trauma atunci când lumea însăși încetează să mai fie sigură. De aceea cred că merită citită mai ales de cei care spun: „La noi nu se poate întâmpla.”

Se poate.

🧩

De aceea democrația se apără în fiecare zi, nu doar în ziua alegerilor.

Se apără prin instituții, prin educație, prin presă liberă, prin separarea puterilor, prin dreptul de a protesta și de a critica. Se apără prin capacitatea oamenilor de a gândi critic, de a suporta complexitatea, de a tolera diferența și de a nu transforma orice dezacord într-o luptă între „noi” și „ei”.

Și se apără prin voce, prin vocile celor care refuză să considere normal ceea ce nu este normal. Așa că fiți voci. Vorbiți. Puneți întrebări. Apărați libertatea celuilalt, inclusiv atunci când celălalt nu seamănă cu noi și nu gândește ca noi.

🦋

Libertatea are un preț. Și, așa cum am mai scris, cred că prețul libertății și al democrației se află în sănătatea psihologică a unei societăți, în sănătatea celor care ajung să conducă, în discernământul celor care îi aleg, în curajul celor care refuză pasivitatea și în capacitatea noastră, a tuturor, de a gândi critic și de a face diferența dintre nuanțe.

Democrația este fragilă și trebuie apărată în fiecare zi. Iar sănătatea psihologică e prima măsură pe care o putem lua în primul rând față de noi înșine, și apoi prin măsuri colective ce trebuie luate la nivel guvernamental.

📖📚

Un scurt-lung fragment din cartea - Cântecul profetului- de Paul Lynch:👇🏻

“ La știri e anunțat un nou decret, sunt interzise ae-cultarea sau lectura oricăror organe de presă străine, canalele de știri din străinătate vor fi blocate, și începând din acea zi, internetul nu va mai funcționa. E absurd, spune Bailey, cum pot să-l oprească așa, pur și simplu?

Nu știu, iubitule, pot face tot ce poftesc, vor să controleze fluxul de informație, nu vor să știm ce, se întâmplă. Păi și eu ce mă fac acum, cum mai trăiesc? Trebuie să te pregătești pentru școală, vin cu tine cu autobuzul, ai puloverul pe scaun, e posibil ca o vreme să n-avem internet. Bailey se uită în frigider. N-am lapte pentru cereale, spune el, și pe ăla l-au interzis?

…

Molly strigă de la baza scării și atunci își amintește de ce urcase în pod, radioul portabil e într-o pungă veche de plastic, i-l pasează prin chepeng. Pune radioul pe masa din bucătărie și-l şterge cu o cârpă, sub ochii lui Molly, care stă în spatele ei. Ce faci cu chestia aia? întreabă ea. Vreau s-ascult știrile, ştirile adevărate de la un post străin, nu minciunile care ni se spun aici.

Nu, nu zic de radio, ci de chestia aia de la mână. Oh, a fost a tatălui tău. Atinge brățara, trage antena cât e de lungă și dă drumul radioului, nu-i vine să creadă că bateriile sunt încă funcționale, camera umplându-se de paraziți calzi în timp ce caută pe frecvența de unde lungi, un țiuit electric ciudat se transformă într-un murmur care ține de copilăria ei, de orașe îndepărtate răsunând noaptea în limbi străine. Molly pipăie marginea cromată a radioului. Bănuiesc că de-acum ne întoarcem în timp, spune ea, în curând o să mergem toți cu bicicleta, o să ne spălăm rufele de mână și o să spunem că luăm ceaiul în loc de masă, n-o să mai știm cine suntem, eu nici nu mă pot concepe ca persoană fără internet.

În ochii lui Molly e lumină, un licăr de bucurie tăinuit în inima ei. Eilish își scoate brățara de piele de la mână și i-o întinde. El ți-ar fi dat-o ție, spune ea, numai să nu-i spui fratelui tău, apropo, el unde e, mai e puțin și încep restricțiile, știe foarte bine că e pedepsit. Nu știu, a ieșit imediat ce ai urcat în pod, eu i-am zis să nu iasă, dar m-a prevenit să nu-ți spun.

Eilish se duce să se uite afară pe fereastra din față, încearcă din nou să-l sune pe Bailey, dar el nu răspunde.

La ora șapte iese în stradă, se uită la o dubă albă care trece pe lângă ea, stă câteva momente și privește strada, apoi își trage haina pe ea și o strigă pe Molly. Mă întorc în câteva minute, sună-mă dacă se întoarce în lipsa mea. Merge cu mâinile încordate, atentă dacă se apropie mașini, străzile amuțesc ca la o apăsare pe buton, Își șopteşte în surdină ce să spună dacă o oprește vreo patrulă, îmi pare rău, dar copilul meu n-a ajuns acasă la timp, are doar doisprezece ani, arunc o privire prin cartier, atâta tot.

…

Mă scuzați, spune ea, sunteți șeful de magazin? Il urmează pe ușa unui birou vopsită în același alburiu ca peretele, nici n-ar fi observat ușa dacă el n-ar fi deschis-o și n-ar fi intrat. Bărbatul reapare, fixând o foaie de hårie pe clipboard. Deci vreți să vă angajați la ma-gazin, spune el, ați adus un CV?

Nu, raspunde ea, acum am văzut afişul afară, la avizier, în momentul ăsta mi-ar conveni un post cu jumătate de normă, deși n-am mai lucrat niciodată într-un magazin alimentar.

OK, spune bårbatul, haideți că vă iau datele și vă cautăm noi, daca o să și meargă porcăria asta de pix, în ce domeniu ați lucrat?

Ea așteaptă puțin, în timp ce o voce descurajată strigă prin difuzoare după un casier, muzica reîncepe, numai că nu e deloc muzică, ci un zgomot plăcut, trenant. Am muncit cu norma întreaga aproape douăzeci de ani, spune ea, până acum am lucrat în top management în domeniul biotehnologiei, m-am format în biologie moleculară, am un doctorat în biologie celulară și moleculară, dar nu prea se găsește de lucru, în condițiile actuale.

Bărbatul nu mai mâzgălește cu pixul și o fixează cu o expresie care o face să se simtă stupid, de parcă s-ar fi împopoțonat excesiv. Şeful de magazin se uită apoi la Ben, care zvârle din genunchi în sus și-n jos în căruț, își freacă mustața abia mijită și are o tentativă de zâmbet, la care însă renunță. Păi, OK, spune el, vă notez numele și numărul de telefon, avem de lucru cu jumătate de normă, seara, la pus marfa pe rafturi, am mai avut și alți doritori pentru post, chiar destul de mulți, dar o să vă căutăm oricum. Eilish nu-și va aminti această față, a intrat deja în categoria fețelor…”