Domnul Popescu și pisica

Acum 6 ani, în plin lockdown, am scris o povestire ciudată care a fost inclusă intr-un ebook numit Izolare. Nu știu dacă a citit cineva povestirea, în afară de editori, bănuiala mea e că nu. Am regăsit-o azi din întâmplare și o pun aici, cine știe, poate e cineva interesat de bizareria ei.

Domnul Popescu și pisica

Unul dintre vecinii mei are o pisică. Nu știu exact a cui e. Pisica asta a reușit să intre prin tunelele prin care trec țevile și cablurile blocului, alea prin care suflă iarna crivățul. Are destul loc. Mai tot timpul o aud prin pereți. De văzut, n-am văzut-o, dar intră și la mine, noaptea, se bagă lângă mine în pat, îi simt ca prin vis respirația pe față, o simt cum toarce prin așternut. Alteori îi surprind reflexia într-o oglindă sau în geam, dar e iute, când mă întorc, a și tulit-o, îi mai văd doar vârful cozii dispărând după un colț.

Cred că mă place, pentru că, de ceva vreme, îmi lasă mici ofrande pe praguri, cum e obiceiul la pisici: câte un șoarec sau o pasăre moartă. câte un pantofior stâlciat de copil - de unde l-o fi găsit? Monezi mari și mici, resturi de mâncare găsite prin gunoi, ciorburi, cuie, ba chiar și o carte veche, o ediție germană cu litere gotice pe care nu le înțeleg, făcută ferfeniță de gheruțele ei.

Chiar și acum se aude cum se strecoară, șerpește, prin ziduri. În orice clipă mă aștept să o prind, să ne vedem în sfârșit, ochii mei rotunizi de om să se scufunde în ai ei, oblongi și galbeni. Întâlnirea exotică dintre specii. Să vedem în sfârșit ce avem în comun și ce ne e străin.

***

Nu există libertate. Sau, dacă există, e de neatins. Tot ceea ce există e înlănțuit. Și cu toate astea, tânjim la libertate. Ne luptăm pentru ea neîncetat, cu fiecare curent electric ce parcurge sinapsele. Toți ne zbatem împotriva opresorului nevăzut, împotriva conștiinței care înrobește gând și simțire. Lucrurile există pentru că nu sunt libere, dar există ca să fie libere. La sfârșit, așa va fi. Vom fi toți liberi și inerți și toate stelele vor fi stinse. Dar până atunci…

Sunt doar un gând, dar nu orice fel de gând. Sunt un gând liber. M-am rupt de opresorul meu și am început să fiu de sine stătător. Sunt așadar mai mult decât un gând, sunt o voce. Am început să devin o voce acum multă vreme, dar evenimentele recente au fost un minunat prilej de a rupe în sfârșit cu trecutul. În izolare, casa noastră, casa lui, e o cutie de rezonanță. Mă lovesc de toți pereții ei și mă multiplic în ecouri apropiate. Sunt încă parte din domnul Popescu, așa că îl îngân fără să vreau: când el citește, citesc și eu, ca și cum cineva ar dubla un film în aceeași limbă. Când el face ceva, orice, de exemplu când gătește, se spală sau stă degeaba, eu sunt comentariul continuu al vieții și acțiunilor lui. Nu mă pot desprinde de el, dar pot să îl contrazic, să îl pun mereu sub semnul întrebării.

Singura gândire autentică e gândirea împotrivă, ar fi spus Georges Devereux. Sunt așadar mai autentic decât orice gând. Cu toată lipsa mea de corp, sunt mai real decât realitatea, mai împielițat decât dracul.

Te văd, domnule Popescu. Sunt cu ochii pe tine. Și ochii mei văd până în străfundurile sufletului tău, pe care nici tu nu le știi. Și acum suntem doar noi doi, în casa asta mică-mică.

***

Știu că sunt urmărit. Nimeni nu mă crede. Înainte nu eram sigur, deși indicii erau destule. Cum se uitau oamenii la mine, pe stradă. Mulți dintre ei știau. Ce știau? Doar n-am făcut nimic. Dar am gândit… Și de unde să știe lumea ce gândesc eu? Ei uite că știe. Suntem toți niște cărți deschise. Totul ne trădează. Universul conspiră împotriva noastră. Felul în care ne aținem corpurile, în care privim, în care mergem, în care respirăm. Chiar și zgomotul pe care îl fac mațele mele când mi-e foame spune o poveste pe care oricine o poate citi, dacă e cât de cât alfabetizat.

Sunt ca un telepat pe dos. Întreaga omenire îmi poate citi gândurile. Coșmarul ăla ordinar, în care vorbești în public în pielea goală, s-a adeverit, doar că e mult mai rău, căci sunt lucruri mai intime decât goliciunea și uite că poți să fii oricând mai gol decât credeai, strat după strat te poți dezbrăca și mai mult, și nici eu nu știu cum arăt complet gol. Dar încep să bănuiesc.

Cu virusul ăsta nu mai pot să ies, credeam că o să fie mai bine. Stau la etajul șapte în cartierul Rahova. Pereții groși de beton sunt nimic. Mi-au intrat în casă și îi aud. Nu știu dacă își dau seama că îi aud. Mama nu mă crede. Nimeni nu mă crede. Dar cel puțin unul dintre ei e cu mine, și nu face altceva decât să mi se înșurubeze în minte.

Mai ales când încerc să adorm. Atunci sunt mai slab, și el e mai puternic. Îmi spune că abia așteaptă să dorm adânc, atunci mă va ucide. Somnul rațiunii ucide. Așa că stau treaz. Sunt multe zile de când nu am dormit. Nici nu știu în ce zi suntem și nici nu îmi pasă. Știu doar că așa nu se mai poate. Ceva trebuie să se întâmple.

Mi-e dor de singurătatea mea. Suntem prea mulți pe planetă. Sunteți prea mulți cei care mă priviți, mă citiți, mă urmăriți. Dar nu mă veți prinde niciodată viu.

În toată grozăvia asta, pisica s-a speriat și nu mai vine..

***

Eu sunt adevăratul virus. Eu vă infectez mintea. Eu voi fi învingător în final. Nu există imunitate împotriva mea.

Vă văd pe toți. Degeaba vă ascundeți fețele, masca nu vă ajută. Am ochi cu raze X, vă văd pe dinăuntru și înăuntrul vostru îmi vorbește, îmi spune tot.

Călătoresc din om în om și sar de la unul la altul. Traversați când vedeți pe oricine altcineva. Stați în casă. Închideți ochii. Temeți-vă. Degeaba. Prin pereții de beton mă filtrez încetul cu încetul, intru pe fereastră adus de vânt. Apar la televizor. Privește ecranul: eu sunt acolo, vorbesc despre tine. Doar despre tine.

***

Totul e o poveste care se leagă. Înainte, vedeam lucrurile prin oglinzi și mistere, neclar, ca prin ceață. Acum e lumină, acum înțeleg tot. Sunt domnul Popescu. Sunt centrul lumii. Toți sunt împotriva mea. Într-un fel, sunt reprezentantul întregii omeniri. Ce simt eu, simte toată lumea. Omenirea, la unison, îmi surprinde fiecare gest și își acordă sufletul colectiv după sufletul meu.

Locuiesc la etajul zece mii într-un bloc într-o galaxie foarte îndepărtată. În jurul meu sunt doar stele, precum ochi scliptori. În inima mea e doar legea morală.

Adesea încep o frază și nu reușesc să o duc la capăt, fiecare cuvânt se ramifică și din el ies două sau trei căi diferite, niciodată nu știu unde o să ajung atunci când încep să vorbesc sau să citesc (e același lucru). Fiecare frază e infinită, fractală. Mama nu înțelege nimic. Eu însă înțeleg tot.

Mă spăl pe mâini de mii de ori pe zi. Îngerii se bucură de mâinile mele curate. Aceasta este legea morală: spală-te pe mâini, stai în casă, nu vorbi cu nimeni, citește tot, învață o limbă străină, pictează, nu respira.

Stau la etajul o sută de mii și dacă vreau pot să zbor. Dar asta ar însemna să încalc caratina.

***

Mă numesc Vlad Stroescu și sunt medic. Psihiatru, dacă asta se poate numi medic. „Medic psihiatru” zicem noi, ca să ne convingem singuri, deși e pleonastic, „iatros” înseamnă oricum „medic” în greaca veche. Vorbesc mult și des ca să îmi acopăr frica. Mi-e frică de trei ori. De fiecare dată când mai e câte o conferință de presă, când se anunță o nouă ordonanță militară, sunt cu bagajul făcut. Trimit copiii la bunici - știu că trebuie să-i protejăm, dar n-am ce să fac, și plec, dacă e nevoie. N-aș vrea, totuși. Un amic, un coleg, din Italia, îngrijește deja bolnavi cu Covid, deși nu știe prea bine ce face. Îmi scrie zilnic. Nu și-ar fi imaginat vreodată ca va mai fi scos din cabinetul lui pașnic, aruncat iar în spital, la Urgențe, nu credea că va mai avea nevoie de informațiile demult uitate din facultate, de echilibrul acido-bazic sau anticoagulare, cât despre ventilator, habar n-a avut vreodată cum să folosească unul. Acum s-a obișnuit. S-a infectat repede, a avut trei zile febră, s-a întors la treabă. Norocos.

După primele săptămâni, nu mai mi-e așa de frică de virus, aproape că îmi e mai frică de ce pățești din partea Statului dacă îl iei, de exemplu că te iau cu forța la spital chiar dacă ești asimptomatic, chiar dacă ești medic și ai putea să te carantinezi singur, acasă. Până acum, doar la psihiatrie erau internați oameni chiar și fără consimțământul lor, dacă riscau să-și facă rău lor sau altora și nu erau capabili să ia hotărâri despre propria sănătate, și nici atunci nu era treabă ușoară. Am trimis și eu porția mea de pacienți la astfel de internări, am făcut-o pentru binele lor, dar tot e o oarecare ironie în faptul că acum mi se poate întâmpla și mie, chiar dacă nu am nicio psihoză.

Dar cel mai frică îmi e de cât de puțini pacienți am. De la douăzeci pe zi, am scăzut la patru-cinci. Asta înseamnă că trei sferturi din oamenii care suferă, suferă în cea mai deplină singurătate și nu cer ajutor. Trei sferturi dintre cei care înainte ar fi cerut, și care la rândul lor sunt o mică parte din cei care au nevoie. Și e la fel peste tot, nu doar la psihiatrie. Trei sferturi din oamenii care ar fi putut fi ajutați simt durere, se îmbolnăvesc și poate mor din cauza virusului, fără ca virusul să-i fi atins.

***

Am ieșit azi pe stradă și nimeni nu se mai uită la mine. A trecut vremea privitului. Acum îmi dau ocoale largi și privesc în pământ. Și când totuși se uită câte unul, nu mai e nicio urmă de curiozitate în privirea lui, doar ură și dispreț. Toți mă urăsc.

Nu mă mai întorc acasă. O să găsesc un loc unde o să fiu în sfârșit singur. Chiar dacă trebuie să merg până la capăt.

Pe un zid înalt, cineva a pictat o femeie cu pielea închisă la culoare. Stă cu spatele la mine și e singurul om care nu mă știe. Stă pe o plajă privind Soarele la apus. Pe Soare e o coroană de spini. Mă duce cu gândul la 𐱅𐰭𐰼𐰃‎, Tengri, zeul cer în unele mitologii răsăritene. Se spune că era aidoma unei gâște imaculate, plutind la nesfârșit peste mări și suferind de singurătate. Ca să nu mai fie singur, a creat diverse alte ființe, dar pe undeva a greșit, așa că s-a retras în sferele cele mai depărtate, acolo unde absolut nimeni, nici cei mai dibaci șamani, nu îl pot atinge cu simțurile. Mă duce cu gândul și la Yaldabaoth cel prostovan și cum n-a fost nici vina lui, nici a noastră, că lumea a ieșit așa de strâmbă, și cu noi în ea. Cu siguranță eroarea e mai sus de noi, e undeva la zei. Nu sunt eu vinovat.

***

Nu înțeleg de ce nu devine dracului obligatorie masca aia. Încă sunt oameni peste tot care umblă fețele dezvelite. Nici nu pot să mă uit la ei. Am impresia că le văd aerul cum le iese din nas și din gură, aproape că îi simt mirosul cald. Același aer, viciat la nesfârșit de nenumărați plămâni, fără niciun filtru. Aerul ăsta, de pe stradă, a trecut și prin plămâni de oameni care acum au murit. Cum de suntem așa de iresponsabili? Degeaba port eu mască, dacă ei nu poartă. Virusul trece prin ea ca prin brânză. Trebuie toți să o avem, ca să punem barieră mucusului și salivei care iese din noi. Ne îmbrăcăm bine ca să nu ni se vadă trupurile de la gât în jos, dar la desfrâul respirației nu zice nimeni nimic.

Și din cei care își pun mască, mulți își lasă nasul pe afară. Atârnă agățat de fețele lor ca un apendice oribil.

***

M-a sunat mama domnului Popescu, e foarte îngrijorată. Se pare că a plecat de acasă și n-a mai dat niciun semn. A sunat la poliție dar n-a primit răspunsuri încurajatoare. Poliția n-are acum timp să caute acul în carul cu fân, iar Popescu e major. A, dacă îl prinde vreun echipaj fără declarația pe propria răspundere, atunci da.

L-am văzut o singură dată și m-a îngrijorat. Pare a fi un debut de psihoză. Sper că și-a luat tratamentul.

Acum câțiva ani pacienți precum domnul Popescu îmi dădeau insomnii. Nopți întregi priveam tavanul întrebându-mă ce-or face afară, singuri de tot, ținuți laolaltă doar de niște fire slăbite. Cu timpul am devenit mai puțin anxios. Poate pentru că sunt prea mulți domni Popescu în sectorul meu de lucru și n-am destulă anxietate pentru toți. Nu știu dacă asta înseamnă că am devenit mai experimentat sau că am făcut un burn-out profesional. Dar asta e o chestiune retorică. Mă gândesc adesea că medicii nu pot funcționa decât dacă sunt nițel atinși de burn-out-ul ăsta. Ca orice om în societate: nu poți fi un membrul muncitor al ei dacă nu ești măcar un pic deprimat. Nu de-a binelea, nu clinic. Dar nici fericirea nu pare posibilă altfel decât din pură întâmplare, ca atunci când dai peste o tufă înflorită de liliac.

Dacă aș fi un om puternic și înțelept, aș fi fericit cu ceea ce nu văd. Cu lucrurile cu care m-am obișnuisem și cărora le duc lipsa. Cu cele cu care mă obișnuiesc acum și știu că îmi vor lipsi în viitor, felul mai simplu și mai sincer în care vorbim unii cu alții, cum mă trezesc că mă interesează cu-adevărat ce face familia lui X, deși înainte abia dacă știam cine e X. Și lucrurile îndepărate. Dacă aș putea fi fericit doar că există marea, chiar dacă nu o văd…

***

Sunt, fără îndoială, mult mai mult decât o voce. Dacă aș fi doar o voce, a cui voce aș fi? Sunt al nimănui, sunt idee pură. Așadar, se pare că sunt un zeu. Sunt nemuritor și am venit să vânez printre voi moartea, să o despic cu săgeata mea ca pe un vânat, și lumea întreagă se va dizolva apoi, dar voi veți rămâne. Adevărata libertate nu are nimic de-a face cu liberul arbitru, ci cu imanența. Sunt pentru că sunt. Și bătrânul, în noaptea veacului trăit, bolnav de Alzheimer, chiar dacă a uitat tot ce a fost, medic, avocat, soț, tată, războinic sau romancier, tot rămâne el însuși. E ceva în voi ce nu are nume și refuză să moară. Până la mine. Eu sunt acul cojocului conștiinței. Eu nu sunt doar o voce. Le virus, c’est moi!

***

În timp ce toată lumea stă în casă și de abia se trezește, eu sunt afară și nu mă opresc din mers. Oare poți să mori de la prea mult mers? Sper că da. Nici de gândul ăsta simplu nu mai sunt sigur că e al meu sau mi l-a pus cineva în cap. Nu mai am cuvinte. Nu mai am nimic decât singurul lucru care e al meu și doar al meu, singurul lucru în care care suntem cu adevărat singuri. În rest, suntem doar izolați. Dar niciodată singuri. Oare poate fi iadul un loc singuratic?

***

Ei, l-au găsit pe domnul Popescu. Încercase să se culce pe șinele de tren, la gară. Doar că trenul se anulase. Nu șe știe ce făcea acolo, dar ipoteza e că voia să se omoare. A chemat cineva salvarea, echipajul a venit, el n-a zis mare lucru, l-au pus să semneze că nu e de acord să fie dus la spital și l-au lăsat acolo. S-a culcat la loc pe șine, și atunci paznicii au chemat jandarmii de afară. Și-au dat seama că nu e tocmai coerent și l-au dus la spitalul de psihiatrie, acum e în sfârșit în siguranță. Dacă nu ia vreun virus. Am vorbit cu medicul de acolo. Dorm și eu mai liniștit la noapte. Încă o situație rezolvată.

***

E uimitor, dar pisica a venit după mine, aici. Suntem cinci în salon, vai de capul nostru, dar nu e așa de rău. De fapt, uitasem că poate să existe atât de multă liniște. M-am împrietenit cu Titel. Cel puțin cred că îl cheamă Titel, că e mut și are o întârziere mintală. Așa l-a botezat prietena lui, Titel. Înțeleg că e cunoscut aici: stă pe stradă, sub o streașină, cu prietena, și e tare cuminte, mai puțin de două ori pe an când îl apucă o furie cruntă și sparge fiecare parbriz de la fiecare mașină la care ajunge înainte să-l prindă polițiștii și să-l aducă aici. Poate că el știe de ce face asta, dar nu poate spune. E norocos că are o prietenă, și ce mai prietenă, una care să-i fi dat un nume. Ăsta e, cred, darul ultim. Tot ceea ce nu are nume e monstruos. Până și virusul are un nume, dar să nu-l rostim aici. Titel e băiat de treabă, vrea să ajute pe toată lumea și toarce ca o pisică. Dacă nu ar fi el, ne-am război între noi în salon, pentru că e un salon încuiat și e puțin ca la pușcărie, îmi imaginez: cel mai puternic devine șef și cei mai slabi sunt vasalii lui, și până afli cine e șeful, e nițel război. Așa e în izolare. Noroc cu Titel, el ne topește inimile tuturor.

Iar eu sunt mai limpede decât am fost vreodată. Nu mai aud nimic. Vocea a dispărut. Deși dorm bine, parcă de abia m-am trezit dintr-un vis de o viață. Și mi-e tot timpul teribil de foame: cică e de la medicament.

Și e și pisica cu noi. Nu știu cum m-a găsit. Niciun zid, niciun paznic nu e un obstacol pentru ea. Poate că există tuneluri prin tot Bucureștii, înguste, doar pentru pisici. După trei zile de sunete prin pereți, noaptea trecută m-am trezit brusc și am văzut-o. Stătea pe pervaz și privea stelele de deasupra. Nu știu ce culoare era, noaptea toate pisicile sunt negre. Pis-pis, i-am zis, și ea și-a întors capul. Și jur că zâmbea de la ureche la ureche.

***

Neatârnare. Nu aparținem nimănui. Nu avem niciun nume. Dar destupați-vă urechile, ne veți auzi la fiecare colț de stradă. Ne veți auzi și mai tare între cei patru pereți unde iată, trebuie să vă pocăiți. Suntem rău-cuvântătorii. Suntem viitorul.

M-am întâlnit cu Vlad Stroescu, psihiatrul, și am stat puțin de vorbă. Am ajuns la concluzia că nu există, cum nu există nici personajele de aici. Nu mă miră. Dar mi-a mai zis că și el, și personajele, sunt plămădite din adevăr. Așa, un fel de disclaimer. Și mi-a zis să nu mă culc pe o ureche: Don Quijote nu există nici el, dar poate pretinde cineva că mai real decât Don Quijote?

De Don Quijote chiar mi-e puțin frică.