De ce m-am supărat pe ideea legării de glie a medicilor?

M-am surprins pe mine însumi supărându-mă destul de tare pe afirmațiile primului ministru Bolojan la întâlnirea cu primarii comunelor, cum că ar vrea ca studenții și medicii rezidenți să fie obligați să rămână în țară niște ani și eventual repartizați prin zonele defavorizate, că doar Statul a plătit pentru ei. M-am supărat mai mult decât credeam. La început, am crezut că m-am supărat din motive generale cum ar fi:

• momentul de incompetență a unui guvernant de vârf care nu știe că o astfel de idee, care tot revine în spațiul public, e imposibil de pus în practică fără să încalce legi serioase și tratate europene.

• faptul că un guvernant de vârf nu înțelege sau nu valorizează câtuși de puțin munca unui medic rezident, care este deja serviciu public obligatoriu - fără ea nu poți profesa ca specialist ulterior. Eu îmi imaginam că discuțiile despre ratele foarte înalte de burnout, despre riscul de depresie și suicid în rândul rezidenților sunt deja comune; că lumea știe că orice spital depinde extrem de mult de munca calificată dar și foarte intensă a rezidenților. Dar iată că primul-ministru crede și el că rezidențiatul sunt studii plătite de Stat. Încerc să îmi aduc aminte la ce cursuri plătite de Stat am fost ca rezident, nu reușesc să găsesc vreunul. Mi-aduc aminte când am avut o lucrare acceptată la un congres european la care nu m-am dus atunci, pentru că nu am reușit să strâng banii.

• faptul că oameni altfel de bună credință și considerați experți au prins ideea din zbor și au susținut, în mod fals, că așa este peste tot în Europa. NU este așa: cu excepția colțului autoritarist de Europă a lui Viktor Orban, Europa nu își obligă medicii la nimic, dar au strategii ceva mai coerente, fără să fie complexe, de a popula medicina mediului rural; inversiunea asta ideologică, faptul că un liberal susține o idee ultra-orbanistă (Orban măcar a recunoscut munca rezidenților)

• faptul că mulți alți oameni de bună credință au spus că e „e o dezbatere delicată” - nu e nicio dezbatere, „ideea” primului-ministru, care sper că a fost doar o scăpare într-o conversație dificilă, e imediat periculoasă și lipsită de respect față de tinerii medici. Îndrăznesc să spun că, deși salut intervenția rapidă a Colegiului Medicilor, mă așteptam ca ea să fie mult mai tranșantă. Cât despre reacția rectorilor unor facultăți de medicină din țară nu mai zic nimic: ca student, am fost obișnuit cu o conducere a UMF extrem de disprețuitoare față de studenți - dar asta era „pe vremea mea”, speram să se mai fi schimbat lucrurile. Dezbaterea delicată nu e deloc dacă un rezident, care deja a muncit 5 ani într-un spital public, ar trebui să fie obligat să muncească în continuare încă 5 ani la țară, dezbaterea dureroasă e ce soluții practice, de bun simț și ce strategie avem pentru a rezolva cu adevărat deficitul de asistență medicală și socială comunitară în România. E o gravă confuzie de idei și dezbateri aici.

Și desigur, toate cele de mai sus sunt suficiente ca să mă supere. Dar mi-am dat seama că sunt supărat și din motive personale.

Acum aproape 17 ani, după ce am terminat rezidențiatul, am petrecut un scurt timp într-un serviciu de psihiatrie de urgență într-o zonă „defavorizată” din Franța, la Metz, într-un spital neuniversitar. Am învățat în 6 luni tot atât cam cât am învățat în cei 5 ani de rezidențiat în România (în care am învățat mult, tinerii specialiști români erau de altfel apreciați și considerați a avea o pregătire teoretică foarte solidă). Lecțiile au fost nu doar despre psihofarmacologie și semiologie psihiatrică, ci despre mare diversitate socială a crizei de sănătate mintală, despre ce poți face cu cea mai prețioasă resursă: timpul; despre cum probabil, într-o țară fără servicii de urgență psihiatrice în comunitare, cum e România, probabil foarte mulți oameni cad fără să primească niciun ajutor; despre cât de simple ar fi soluțiile ca asta nu se întâmple.

M-am întors în România. Ca tânăr specialist, am fost destul de confuz la început. Nu păream să găsesc un loc al meu, dar l-am găsit în mediul privat. Lecțiile din serviciul de urgență mi-au făcut foarte mult bine, le aplic și azi în cabinet, zi de zi. Nu sunt însă mulțumit de modul meu de muncă, cred că sistemul clasic de consultații ambulatorii în serie, câte 15-20 pe zi, nu sunt cu adevărat utile decât pentru îngirijirea tulburărilor cronice, și dau greș când ne reîntâlnim (și mă reîntâlnesc zilnic) cu criza.

În 17 ani de când m-am întors, România tot nu are servicii de psihiatrie de Urgență. Nici măcar în centrele mari universitare, d-apăi în „zone defavorizate”. Mai mult, nimeni nu pare să le simtă lipsa, deși auzim zilnic la știrile de la ora 5 de tragedii care ar fi putut fi adresate cu șanse mult mai mari de succes. E ca și cum întreg sistemul, cu tot cu guvernanți, legislatori și politicieni, are o mare pată oarbă în acest sens. Până la ideile geniale de repartizat medicii la țară, e minim sau zero progres în România în ce privește psihiatria de urgență și comunitară. Și nu din vina medicilor: avem idei, avem congrese, avem grupuri de lucru, poate că ne-ar prinde bine ceva mai mult curaj. Eu unul am tot vorbit și scris despre cum ar trebui să arate un serviciu de urgență, și o să mai vorbesc, dar știu deja că nimeni din cei ce ar putea să facă ceva nu ascultă.

O lungă vreme, reîntorcându-mă în România, am avut speranța secretă că poate se va ivi ocazia să îmi pun mica mea experiență la treabă. Că poate vor apărea centre de criză cu sprijinul Statului. Sau chiar cu sprijinul Privatului. Am tot împins ideile astea înainte. Nu s-a întâmplat. Îmi asum, arogant, mica mea parte de vină: nu sunt un manager bun, nici un politician, nu știu pe ce butoane să apăs sau ce canale să accesez ca să mă fac auzit, și nu am avut curajul, nici finanțele, să devin un antreprenor adevărat, să îmi „deschid propria clinică”. Nu cred că locul unor astfel de centre e însă în sectorul privat, decât poate cel mult accesoriu. E o veche și dureroasă lipsă pe care Statul român, în diversele sale reprezentări politice, a preferat și preferă să o ignore.

Multă vreme, am păstrat în minte ideea că, dacă nimic nu se întâmplă și nu voi progresa, nici eu, nici țara mea, în direcția potrivită, pot oricând să plec iar din țară. Nu am făcut-o, dar ideea în sine a fost liniștitoare. Până când n-a mai fost: nu poți să crești și să te maturizezi bazându-te pe ideea că poți oricând să pleci și să o iei de la zero, rădăcinile cresc, ai copii, ai părinți care îmbătrânesc, ai o practică tot mai mare și mai greoaie.

Și uite care e treaba: în paralel cu ideea că pot oricând să plec, am întreținut mereu ideea că nu va fi nevoie să o fac. Că dacă s-ar fi dorit un centru de urgență și criză așa cum visam, m-aș fi dus să contribui la înființarea lui chiar dacă ar fi fost în România profundă (unde de, altfel, e cea mai mare nevoie). Aș fi pleca din Bucureștii mei natali pe care îi iubesc și îi urăsc cu egală patimă, și m-aș fi dus să muncesc din greu și să fiu fericit.

Dar nu s-a întâmplat nimic și am îmbătrânit. Muncesc din greu, zi de zi, strict treabă de medic. Din punct de vedere al dezvoltării îngijirilor de sănătate mintală, România pare să se fi înțepenit într-o fundătură, cu un proiect de lege îngropat de mulți ani prin parlament, cu imense neînțelegeri, cu lupte meschine pe sectoare de influență și în ultimii ani într-o criză socio-psihică care urlă la noi dar pe care, cumva, o lăsăm așa. Doar se întâmplă și la alții.

Dacă am un loc al meu în România, nu e deloc datorat Statului român. Să-mi mai aduc aminte ce trebuia să fac ca să împrumut o carte de biblioteca facultății? Cât era salariul meu de rezident și cum trebuia să muncesc în plus, uneori noaptea, ca să îmi plătesc chiria? Nu mai are rost, sunt vremuri trecute. Am un loc al meu, un fel de bulă în care am loc cât să respir. De la Stat mă mai rog doar să mă lase în pace și aștept să văd cu ce rămân după ce plătesc taxele. Ca noi toți.

Și da, recunosc, a nenumărata oară, am și eu mica mea vină, și când o să trag linia o să am regretul ăsta, că n-am știu sau n-am fost destul de curajos să fac mai mult sau să plec.

Așa că, domnule Prim-Ministru, cam astea sunt opțiunile. Creați ocazia ca tinerii medici să facă mai mult, sau lăsați-i să plece. Orice altceva o să creeze doar supărare, regret și o să vi se spargă în cap. Niciun pacient nu va fi ajutat, și, în nota de subsol a istoriei, nu vom fi realizat absolut nimic.