Când psihologia informează legea penală

În 2005, Roper v. Simmons, un caz celebru de omor cu făptași minori a făcut un pic de istorie în SUA și în lumea medico-legală.

Pe scurt, un băiat de 17 ani, Christopher Simmons, și-a convins doi amici de 16 și 15 ani că pot jefui și ucide o femeie fără să li se întâmple nimic din moment ce nu sunt majori. Unul dintre ei a dat înapoi în ultima clipă, dar ceilalți doi au trecut la fapte și au omorât cu brutalitate șocantă o femeie de vârstă mijlocie.

Simmons a primit inițial pedeapsa capitală.

Însă speța a ajuns atunci până la Curtea Supremă care decis, la 10 ani de la faptă, că pedeapsa cu moartea la delicvenții juvenili este neconstituțională în SUA - și așa a rămas până azi. Simmons și alți 72 de condamnați care erau minori la data faptei și-au văzut sentința comutată.

Ce e interesant la acea decizie este că a luat în calcul dovezi aduse ca amicus curiae de Asociația Americană de Psihologie, studii serioase despre imaturitatea creierului de adolescent, despre predispoziția la risc, influența anturajului, aptitudinea de a înțelege durata și magnitudindea consecințelor a ceea ce fac. Au fost aduse inclusiv dovezi imagistice cum că, la 17 ani, părțile din creier care se ocupă cu deciziile sunt încă în curs de dezvoltare. Dovezile științifice au contat foarte mult în luarea unei decizii la limită (5 la 4 pentru).

Iată o situație în care nu doar exepertiza medico-legală a unui individ, ci dovezi științifice general valabile au informat magistrații și au schimbat practici legale. Nu că ar fi fost vorba de achitare sau de un discernământ abolit (Simmons e condamnat la închisoare pe viață), ci de o nuanțare avizată și de datoria celor care au cea mai bună înțelegere a științelor psiho-sociale de a nu sta pe margine, de a interveni în cele mai dureroase instanțe ale vieții cetății.