„Lakmé” la Opera Națională București: neconvențional, polemic, ravisant!

Scriu senin, bazându-mă pe strădania de a înțelege, de aproape patru decenii, modul în care concepe artele spectacolului cel mai valoros regizor român: la revenirea sa în teatrul liric de la noi, Andrei Șerban și-a trecut în cont un spectacol mare. Iar spectatorii de la reprezentația la care am asistat au aplaudat minute în șir, în picioare, ovaționând un succes regizoral și muzical. Le-am urmărit reacțiile cu atenție. Și merg la spectacole în orașul meu de aproape 50 de ani, probabil că în timp am reușit să-mi dau seama când aplauzele sunt sincere ori, dimpotrivă, de complezență.

Dar abia aștept să citesc lecțiile de regie care i se vor da lui Andrei Șerban după „Lakmé”! Vor fi criticați și coriștii care au apărut printre spectatori, precum actorii din „Trilogia antică” odinioară? Și prestația Mariei Gogonea, dublul lui Lakmé, amintind de momente de grație ale coregrafiei universale, cum a fost neuitatul „dans al fetei înecate”? I se va reproșa Mădălinei Barbu că nu e Anna Netrebko și, pe lângă că e blondă, nu poate cânta nici ca Silvia Voinea, cea care a fost, cum i s-a spus, însăși Lakmé? Va fi contestată și conducerea muzicală a lui Tiberiu Soare?

Eu i-am găsit pe toți cei menționați fără cusur. Și am plecat încântat după spectacol, răsunându-mi în cap și delicioasa barcarolă „Duetul florilor”, însuflețitoare ca un cântec de gondolier, și cristalina arie a clopoțeilor. Aceste bijuterii muzicale, interpretate impecabil de tineri artiști lirici cuprinși de emulație datorită provocării de a lucra cu Andrei Șerban, și-au îndeplinit menirea: când oamenii se războiesc între ei, marea muzică domolește zgomotul vremurilor tulburi și ne face să ne bucurăm de viață.

„Lakmé” e povestea de dragoste pentru public a lui Andrei Șerban. E o poveste mai mare decât viața, depănată de cineva care în copilărie se juca de-a dirijatul, pentru ca apoi, ca regizor temerar și irepetabil, să ne conducă, neasemuit de provocator și nespus de imaginativ, spre piscurile universale ale artelor scenice.

De ce dezvăluie „Lakmé” dragostea lui Andrei Șerban pentru publicul din România, țară unde a fost pârât cândva de indignate figuri ale scenei - biete cațe, aș adăuga cu mâhnire - la președintele de atunci al țării, că a despuiat și tuns chilug artistele Teatrului Național? Pentru că ilustrul creator de artă a spectacolului e, mereu, de partea spectatorului. Asta îl interesează, asta îl obsedează - ca vocea lui Feodor Șaliapin, care l-a marcat, tot din copilărie (am căutat fragmentul din „Lakmé” cu interpretarea declamatorie a marelui bas, e magistrală, deși înregistrarea poartă greaua patină a timpului). Iată dovada, se găsește în splendidul album „Călătoriile mele. Opera”: „Câteodată, când toate elementele se îmbină armonios între muzica din fosa orchestrei și teatrul de pe scenă, percep că ceva se comunică; îi privesc pe spectatori și mă întreb «ei ce primesc?». Dacă au venit la operă, obosiți după o zi grea și vor să uite de tot, să fugă de probleme, muzica e un prilej ideal de escapism. Te relaxezi, visezi alte lumi, pleci fredonând. Dar pentru cei care au venit să caute altceva, povestea spusă prin intermediul vocilor poate fi una dintre cele mai directe modalități de a învăța despre natura umană, de a redescoperi viața”.

Că „Lakmé” de la Opera Națională București va fi aparte în viziunea lui Andrei Șerban a fost un secret pe care l-a știut toată lumea. Ne-o spusese deja, o dată pentru totdeauna, chiar cel mai mare dintre regizorii români de teatru și de teatru liric, încă din 2008, când a apărut albumul citat, în textul introductiv: „nu mă interesează să produc un spectacol convențional, cum există atâtea”. Prin urmare, „Lakmé” e nu doar în afara convențiilor de orice fel, ci și polemizează cu ele. Spre crunta dezamăgire a puriștilor operei și a nostalgicilor găunoși. Am fost stupefiat să citesc, înainte de premieră (eu am văzut reprezentația de vineri, 3 iulie), opinii sforăitoare de genul „cum își permite Andrei Șerban să facă stalinistă montarea de acum 70 de ani”, cu mesajul subliminal: „a fugit în America, n-a mâncat salam cu soia, ca noi”! Păi a fost stalinistă, stimați cerberi ai operei! Iată fragmente edificatoare din caietul-program al Teatrului de Operă și Balet al RPR, stagiunea 1956-1957. Mi se strepezesc dinții transcriind, dar o fac în interes public: „Frederic, ofițer de carieră, cu o cultură mărginită și retrogradă, nu vede în Lakmé decît o vrăjitoare, iar în dragostea lui Gerald ceva trecător și fără importanță. El reprezintă cum nu se poate mai bine mentalitatea frivolă și superficială a clasei din care face parte. Printr-un cuplet din actul I, în care ne spun că viața pentru ele este numai raționament și cochetărie, Ellen și Rose își definesc apartenența la clasele dominante exploatatoare”; „Drama eroilor Lakmé și Gerald ne arată că în condițiile de asuprire a poporului, oamenii nu pot fi fericiți”; „Credem că opera «Lakmé» poate fi privită ca un factor de cunoaștere a unor stări din trecut cînd apare necesitatea ca în lupta lor pentru eliberare, popoarele din colonii să se înarmeze cu o justă orientare care să le dea putința de a reuși”. Acestea sunt motivele pentru care Andrei Șerban a ales să îi prezinte pe colonialiști în cheie comică. Nu se dezice de libret, doar accentuează tușa, făcându-ne complice cu ochiul.

Evident provocator din partea lui Andrei Șerban e și faptul că „asupritorii” din „Lakmé” ediția 2026 dialoghează în engleză. Iar au sărit cerberii operei, că în original nu era în această limbă. Decizia lui Andrei Șerban a fost luată cu bună intenție! E un pamflet la adresa vremurilor în care la Opera Națională era musai să se cânte și să se vorbească în limba română, precum și a timpurilor ceva mai dezghețate, dar în care tot partidul, suveran, decidea dacă se cânta în graiul original sau tot în română!

De ce „Lakmé”, acum? Andrei Șerban ne-a răspuns încă dinaintea premierei: „Azi, când ideologia post-comunistă revine la modă în toate artele, muzica splendidă a operei, trama simplă, frumoasă, cu sfârșit tragic, cucerește inimile, și nu conceptele, de orice natură ar fi”. Să nu cădem însă în plasă. „Lakmé” în regia lui Andrei Șerban nu e un manifest anticolonialist revopsit contemporan cu mâna stângă, ca, bunăoară, „Avatar” în regia lui James Cameron. Sigur, și în „Lakmé” la ONB, de această dată în mod vădit ironic, asupriții ies mai bine decât asupritorii, dar nu asta e ideea.

Ideea e că, în original, „Lakmé” a fost conceput pentru a fi pe placul conducerii din cea de-a treia republică franceză. Un caz, n-o spun eu, dar împărtășesc observația, de „asfixiere exotică”, realizat de „orientaliști de mâna a doua”. Concret, autorii operei au mutat mortul pe Academiei - știți expresia cu polițaii din București care au consemnat în procesul verbal altă stradă în care era victima pentru că n-aveau habar cum se scrie Edgar Quinet! Compozitorul Léo Delibes și libretiștii Edmond Gondinet și Philippe Gille au fost impresionați de un roman de succes al unui colonialist francez: Pierre Loti, pseudonimul literar al lui Louis Marie-Julien Viaud. Ofițerul naval - care a fost și la noi, vizitând Peleșul și Cotrocenii - a scris despre o fată care putea cânta „o varietate nesfârșită de tonuri asemănătoare păsărilor, unele stridente, altele la fel de blânde ca nota unui cânepar, și mergând în sus, în sus, până la cea mai înaltă notă a gamei”. Doar că acțiunea cărții se petrecea în Tahiti, așa că autorii operei au strămutat pur și simplu totul în India, unde colonialiști erau englezii, priviți de Hexagon cu ostilitate în epocă! Ce convenabil, nu-i așa?

Muzical, „Lakmé” e un miș-maș. Include recitative, pasaje de operetă, arii destinate sopranelor de coloratură, bucăți cultivate intens azi în reclame și în muzica ambientală din malluri (asta nu face „Sous le dôme épais” mai puțin apreciat, e pur și simplu unul dintre cele mai frumoase duete din istoria muzicii, felicitări titularei - din reprezentația la care am asistat eu - Mădălina Barbu și invitatei Martiniana Antonie!). Am citit chiar, în surse autorizate, că e o operă dezordonată. Și că „nu are nici bogăția melodică, nici intensitatea emoțională, nici caracterizarea muzicală regăsită [chiar] în repertoriul bel canto italian”.

Precum vedeți, se poate polemiza despre orice. Dar opinia cui e importantă? „Părerea publicului contează, pentru că pentru el lucrez. Dacă n-am public în sală, dacă am doi-trei oameni în sală, e ridicol. De ce facem teatru? Pentru scaune goale? Sau doar pentru criticii de teatru care văd ce nu trebuie să vadă și nu văd ce trebuie să vadă?”, i-a mărturisit Andrei Șerban, în preajma împlinirii vârstei de 83 de ani, lui Dorin Chioțea, șeful de la „Libertatea”.

N-am căderea și nici vanitatea de a mă socoti critic de teatru, dar îi dau dreptate marelui regizor, fost director la TNB, instituție pe care a înviat-o și care apoi l-a renegat, iar acum i-a acordat titlul de director onorific. Dacă eram critic, aș fi meritat să mi se spună că n-am văzut în „Lakmé” ce trebuia să văd - numele din spatele scenografiei, mister pe care nu-l pot risipi, pentru că n-ar fi etic s-o fac: n-am vorbit cu părțile implicate, n-am fost nici la conferința de presă ținută la ONB înaintea premierei. Însă a lămuri această problemă ar însemna să nu văd pădurea din spatele copacilor. În acest caz, „Lakmé” e pădurea. Nespus de bogată. De asemenea, n-am văzut ce cred că trebuia să văd - aptitudinile dramatice reale ale tandemului Mădălina Barbu - Bogdan Mihai nu indică o „chimie” desăvârșită, însă sub raport muzical sunt fix ceea ce trebuie. Dar nu sunt un realist incorijibil ca Martin Eden, personajul socialistului Jack London, pot să-mi închipui lucruri când merg la operă.

Cel mai recent spectacol regizat de bucureșteanul Andrei Șerban înnobilează Opera Națională București la căderea cortinei peste stagiune. „Lakmé” e un spectacol ravisant, n-aș avea încredere în oricine ar pretinde altceva.