Chestionarul umorului cu Vladimir Tismăneanu

Din când în când, îi invit pe oameni pe care îi admir - scriitori, artiști și alte minți neobosite - să răspundă la un scurt chestionar despre umor. Ce îi face să râdă? Ce îi salvează prin râs? Și ce, de pe lumea asta mare, nu e un subiect de râs?

Vladimir Tismăneanu, cel mai însemnat politolog provenit din România, împlinește 75 de ani pe 4 iulie. În cinstea aniversării sale, public acest text despre, cutez să-l socot așa, prietenul meu de pe alt continent.

Volo, fie-mi permisă familiaritatea, e cel pe care l-au elogiat numeroase personalități în materie de gândire și de morală care îmi sunt repere - dau doar două exemple: Mircea Cărtărescu l-a numit „un Marcel Proust al comunismului românesc”, iar Mircea Mihăieș, „un filozof al politicului”.

Pentru mine, Vladimir Tismăneanu e vocea lucidității române din America.

Definiția atotcuprinzătoare a intelectualului public.

Stă departe fără să stea deoparte.

O somitate a științelor politice din stirpea unui Isaiah Berlin sau a unei Hannah Arendt.

Un publicist prolific cum e greu de închipuit altul.

Un stilist natural cu un lexic luxuriant, ce face să pălească orice model lingvistic artificial, atât de la modă.

Un „causeur” ce se bazează pe o memorie fantastică.

Un critic necruțător al, expresia îi aparține, „pinacotecii malefice”.

Dar, dincolo de aceste considerații, aprecierea mea cea mai înaltă față de profesorul de la Maryland se leagă de faptul că Vladimir Tismăneanu a trăit, studiat și osândit comunismul.

Pentru mine, era suficient și atât.

De-a lungul vieții, încă dinainte de a avea privilegiul de a colabora, aveam să descopăr în Volo un erudit, un om al vremurilor sale, un povestitor cu un farmec aparte – sunt sedus de retorica sa, de volutele sale lingvistice, decorând capitelurile ionice și ironice ale unui discurs rotund, spectaculos, tranșant.

Aveam să-l prețuiesc pentru dimensiunea istorică a unei misiuni, aceea de a conduce Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, de care s-a achitat en fanfare.

Colecționez în continuare, cu plăcere, vorbele sale de duh.

Verdictele sale - „istoria nu a ajuns la capăt”; „suntem în plină ofensivă anti-iluministă”; „lumea e Putinizată și Peronizată”; „nu există niciun caz în care populismul să realizeze ceea ce a promis”.

Calambururile sale fac deliciul intelectualilor veritabili de la noi.

Pentru că savurez și „witz”-urile de cea mai bună factură „Mitteleuropa” ale acestui mare gânditor, l-am rugat să răspundă la întrebările - șablon din acest chestionar al umorului.

Când și de ce ai râs cu poftă cel mai recent pe seama politicienilor?

Când se pretind metafizicieni.

Ce ți se pare de râs la politicieni?

Fatuitatea.
Te-ai făcut vreodată de râs din punct de vedere profesional?

Sper că nu. Dar îi las pe alții să judece.
Ce parte din ocupația ta de politolog le poate provoca altora râsul?

Personaje pe care le includ în ceea ce numesc pinacoteca malefică. Până și Adrian Năstase a râs când, la un târg de carte, Horia Patapievici a citit portretul său din volumul „Schelete în dulap”, scris împreună cu Mircea Mihăieș.
Ce tip de umor te caracterizează?

Noir, central european.
Ai vreo trăsătură, fizică sau de caracter, pe care o găsești caraghioasă?

Credulitatea.
Cine e politicianul pe care îl găsești cel mai lipsit de simțul umorului?

Îmi pare rău că trebuie să-mi reamintesc de Klaus Iohannis. Acea piramidă în mers din ale cărei catacombe strigă lipsa de umor.
Cine e politicianul pe care-l consideri înzestrat cu cel mai mult umor?

Traian Băsescu.
E nevoie de curaj ca să iei în derâdere, în mod public, autocrați în
viață?

E nevoie de pudoare.
Care e cea mai delicată situație în care te-a salvat umorul?

Am râs cu hohote într-un zbor transatlantic. Poate cel mai zbuciumat trăit vreodată. Îmi spuneam, râzând, „poftim situație!”.
Care e cel mai subapreciat lucru pe care l-ai scris?

Scrisorile de recomandare. Sute.
Care e cel mai amuzant lucru pe care l-ai scris?

Eseul „De la Steagul Partidului la Salvatore Adamo”. Din el s-a nascut „Lumea secretă a nomenclaturii”. O carte care poate fi citită în diverse grile. Cea satirică e una dintre ele.
De ce râdeai cândva și nu mai e perceput drept „corect politic” s-o
faci azi?

Nu mi-au plăcut niciodată, dar acum si mai puțin bancurile cu conotații etnice sau fizice.
Ce te face să râzi la modelele de inteligență artificială generativă?

Viteza si imprevizibilitatea asocierilor.
Ce alte viețuitoare decât omul îți provoacă râsul și de ce?

Cârtițele, aricii și papagalii. Au capacitatea de a se descurca în pământ, pe pământ și în aer.
Ai îndrumat vreodată greșit un student sau un elev?

Pe mine însumi, dar m-am dumirit la timp.
Poți să râzi de războaie?

Nu. Ori poate precum vechii bolșevici, când se consolau în Gulag zicând „A lagher’ comme a lagher’” (A la guerre comme a la guerre adaptat condițiilor de spațiu și timp).
Cine e persoana cu cel mai mult umor din familia ta? Dă-ne un exemplu de umor al acesteia.

Cred că a fost bunicul meu pe linie maternă. Făcea jocuri de cuvinte spontan, era chiar greu să ții pasul cu umorul său moldovenesc. Mușcător și blajin.

Ai fost vreodată tentat să fii cu cineva lipsit de umor?

Tentat, nicicum. Obligat, uneori. Știi categoria numită Pompous Ass. Plicticoșii cu morgă.
Te-ai fi căsătorit cu tine, dacă era posibil?

Narcis a devenit narcisa. Eu ce să devin? Vladimira?