Nichifor Crainic despre educația creștină a copiilor

Extrase din “Ortodoxie și Etnocrație” (1937), capitolul “Copilărie și sfințenie”. Sublinierile îmi aparțin.

Avertizez cititorul că Nichifor Crainic (1889-1972) este prezentat în anumite manuale ale vremilor noastre drept “ideolog al extremei drepte”. Wikipedia îl asociază cu “rasismul”, “fascismul” și “antisemitismul”. Cu toate acestea, Nichifor Crainic a fost reabilitat legal și încă nu e interzis. A se citi pe propria răspundere.

Suntem creștini în măsura în care suntem copii.

“Tot secretul educației creștine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcțiunea normală spre binele lui și al semenilor lui și de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi. Căci instinctele din om sunt ca niște arme cu două tăișuri: călăuzite normal de cârma voinței, ele duc pe calea marii destinații de dincolo de moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară a pierzării. Educația, prin urmare, care e îndeosebi exercițiul eroic al voinței, constă în sforțarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al purității și al simplității cu care a venit odinioară pe lume ca prunc. Astfel, măsura virtuții omenești e copilul. Am putea spune, fără să greșim, că suntem atâta de creștini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârșitul vieții.

Iată, deci, pentru ce nu trebuie să confundăm procesul culturii, care e un spor progresiv de cunoștințe, cu procesul religiei, care e sforțarea de a ne păstra în viață zestrea de neprihană cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului. Cele mai înalte culmi ale geniului omenesc sunt poeții și filosofii, eroii și sfinții. Fiecare dintre ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei.”

Sfântul este copilul desăvârșit

„După umila mea părere, mitologia basmelor, care absoarbe atenția tuturor copiilor mai mult decât orice istorioară de conținut aievea, ascunde în atracția ei aderența profundă a sufletului copilăresc la dimensiunile supranaturale ale existenței. În basm, instinctul copilului își caută destinația de dincolo de moarte. Basmul e însă numai un paliativ care potolește setea acestui instinct metafizic. Singură religia îl poate mulțumi deplin. De aceea, dintre toate întâmplările culminante ale geniului omenesc, aceea care realizează în chip integral și sublim copilăria este sfântul. Sfântul e creștinul desăvârșit, dar în același timp și copilul desăvârșit.

Dar candoarea copilăriei e o stare de natură a sufletului purificat prin baia Botezului, în timp ce candoarea sfântului e o stare cucerită prin nevoințele și caznele nespus de grele ale unei vieți întregi. Gradul de puritate a copilăriei scade necontenit cu adolescența, cu tinerețea, cu bărbăția și bătrânețea, dacă omul se lasă pradă pornirilor rele. {...} Lupta sfântului este aceea de a menține nivelul inițial de candoare. {...} Numai o biruință deplină îl readuce pe sfânt la măsura copilului care a fost el însuși imediat după Botez.”

Despre cunoaștere și dorul de copilărie

„Când cunoaștem pe Dumnezeu, toate lucrurile din această lume ni se luminează prin el. Tot astfel, când am ajuns să iubim pe Dumnezeu, toate lucrurile din lume ni se vor părea bune și vrednice de iubit. Căci Dumnezeu este iubire nemărginită și iubirea lui cuprinde și pe cei tari și pe cei slabi, și pe cei drepți, și pe cei păcătoși.”

„Dorul de copilărie, pe care îl cântă cu atâta insistență poeții, e nostalgia după candoarea unui rai dispărut. Și numai cine se cunoaște bine pe sine, numai cine a suspinat pe ruinele lăuntrice ale neprihănirii de altă dată, vede cu groază perspectiva veștejirii și corupției ce-l așteaptă pe copil în viață.

Sentimentul acesta de inimă frântă în două trebuie să stea la temelia educației generațiilor noi. Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și în curățenia inimii cu care au venit pe lume.”

„Botezul e nivelul sublim al sfințeniei; împărtășania e pârghia spirituală care ne ridică mereu până la el. Tot secretul educației cu adevărat creștine stă în raportul acestor două sfinte taine – una prin care începem viața, alta prin care continuăm să o desăvârșim.”

„Regula universală a Ortodoxiei e că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce cu adevărat cunoaștem: numai prin cunoaștere ajungem la dragoste. Mintea prin care cunoaștem e chipul lui Dumnezeu în noi; inima sau voința prin care iubim e asemănarea Lui.”

Cartea poate fi descărcată de pe Archive.org.