Note de lectură: "Istoria Pirateriei" de Philip Gosse (1932)

Mă intrigă pirații din două motive strâns legate.

În primul rând, pentru imaginea disproporționat de bună pe care o au în cultura pop, unde apar reprezentați ca niște tipi romantici, iubitori de libertate, curajoși, un pic zăpăciți și, la trasul liniei, mai degrabă simpatici. Seriile “Pirații din Caraibe” și “Black Sails” fantazează masiv pe marginea unor personaje și fapte reale, răsturnând atât morala acestora cât și intențiile și personalitatea făptașilor. Nu știu să existe vreo altă categorie de infractori cărora media să le creeze imagine atât de îndulcită. Poate doar criminalii financiari (ca Jordan Belford, în The Wolf of Wall Street).

În al doilea rând, pentru că această imagine idilizată contaminează și producțiile culturale pentru copii. Pirații, alături de dinozauri, extratereștri și “monstruleți” au umplut până și cărțile de școală. Cine are copii și se ocupă cât de cât de educația lor știe câte jocuri de logică sau matematică includ pirați: “Ajută piratul să ajungă pe insula lui” sau “Adună numerele de pe cuferele cu comori și vei afla greutatea corăbiei de pirați”. Nu se putea face treaba asta cu pisici sau cu camioane?

Iată de pildă descrierea unei cărți pentru copii apărute acum trei ani, Nava Piraților de Paul Beck. Sublinierile îmi aparțin.

“Descoperă epoca de aur a pirateriei! Pornește într-o aventură îndrăzneață, în timp ce explorezi pas cu pas toate dedesubturile unei nave clasice de pirați!”

Mai găsim în comerț Pirați și comori (Activități pentru copii isteți.), Lipim și colorăm: pirații, Tatuaje pirați, lipește, colorează, distrează-te, minunata carte de colorat Colorăm 40 de pirați, caietul de desen Pisici și pirați, cartea de activități Găsește prietenii pe corabia piraților. Și multe alte prostioare din aceeași categorie.

M-am enervat și am luat la mână Istoria Pirateriei a lui Philip Gosse (1932), lucrarea de referință în domeniu. Cartea, excelent documentată din surse de epocă, spulberă în mare măsură portretul de “erou romantic” cu care ne asasinează moralmente industria media. În locul acestuia găsim ceea ce era de așteptat să găsim: lăcomie, cruzime, trădare, înșelătorie, corupție la cel mai înalt nivel și un dispreț patologic pentru viața oamenilor.

În primul rând, aflăm că majoritatea piraților erau europeni. Sigur, dacă ne uităm la seriale, asta pare la mintea cocoșului, dar nu e. Fiindcă mult înainte de Caraibe, principalul focar pirateresc al lumii era coasta nordică a Africii, o salbă de fortărețe între Alger și Tunis. De aici s-au lansat nenumărate expediții de jaf - pe mare și pe uscat - care au bătut coastele Italiei, Spaniei, Franței, ajungând inclusiv să blocheze Canalul Mânecii pentru o bună perioadă de timp. Ar fi normal ca toți pirații de pe-acolo să fi fost berberi, arabi sau măcar turci. Dar renegații europeni au avut o felie neașteptat de grasă din acțiune.

De pildă, în 1606, un olandez pe nume Simon de Danser îi învață pe pirații din Alger să construiască nave oceanice cu vele pătrate, lucru care le-a permis să-și extindă masiv aria de operațiuni spre largul Atlanticului. Danser însuși s-a stabilit la Alger și a activat ca pirat. Mulți alți olandezi s-au alăturat flotei berbere, unii schimbându-și numele și adoptând religia și obiceiurile locului. Un exemplu ar fi Jan Jansz, cunoscut în istorie sub numele de Murad Reis (reis înseamnă căpitan). Piratul Hagi Ali era danez, născut la Copenhaga.

Merită amintiți și Francis Verney și unchiul său, Philip Gifford, doi englezi care s-au mutat la Alger, s-au turcit complet și au făcut avere jefuind navele compatrioților lor.

Doar poate cel mai spectaculos - într-un sens de-a dreptul sinistru - pirat cripto-european a fost englezul Thomas Horton. O să încerc pe cât posibil să rezum povestea vieții lui.

Horton și-a început cariera de tâlhar încă din fragedă tinerețe când, lucrând pentru un negustor, a fost trimis la bancă să încaseze un cec de 6 lire. Băiatul a adăugat un zero, a încasat cele 60 de lire, i-a dat stăpânului ce trebuia și cu restul de 54 de lire și-a luat un bilet de vapor și a plecat în Suedia. Aici, s-a înrolat la un moment dat în armată, i-a picat cu tronc nevasta comandantului (sentimentul fiind reciproc), l-a omorât pe comandant și a fugit cu femeia în sudul Rusiei. Și-a făcut o cârciumă pe Volga și s-a îmbogățit făcând contrabandă. La un moment dat, când nevasta a început să-l certe pentru repetatele lui indifelități, a omorât-o și a fugit în Crimeea, unde s-a înhăitat cu tătarii.

S-a convertit la Islam, a făcut un pelerinaj la Mecca pentru a-și asigura statutul și turbanul de hajj, iar de-acolo s-a dus la Basra deghizat în negustor musulman. L-a ucis pe guvernatorul Basrei, apoi s-a pus la dispoziția șeicului din Kishmah (actuala Qeshm) din Golful Persic, ajungând amiralul flotei acestuia. Evident, la un moment dat a pus la cale o revoltă a populației, l-a dat jos pe șeic, l-a sugrumat cu mâinile lui și s-a însurat cu nevasta răposatului. În 1818, când corabia “Hope” a eșuat pe țărmul insulei, marinarii de la bord au fost primiți cu mare fast în palatul lui Horton, care se prefăcea că nu pricepe engleza. Omul o ducea bine, primind inclusiv niște bani de la Compania Indiilor Orientale ca să nu-i atace navele. Mă mir că nu s-au scris cărți și că nu s-au făcut filme după el.

Aproape de Golf, pe coasta Malabar (între Bombay și Cochin) făcea legea federația piraterească a familiei Mahratta. Printre funcționarii ei se numărau numeroși europeni, din care “cei mai răi” erau englezii, spune Gosse, englez și el.

Și în apele Extremului Orient, tot pirații europeni speriau mările, în special portughezii. Istoria consemnează numele lui Simao de Andrade, care în 1521 bântuia Marea Chinei și răpea copii chinezi din orașele de coastă ca să-i vândă ca sclavi. Un alt portughez, Antonio de Faria, a ajuns până acolo încât a jefuit inclusiv mormintele sacre ale împăraților chinezi, lângă Pekin. Totuși, cel mai renumit pirat portughez din regiune a fost Mendes Pinto, pe care posteritatea ni-l prezintă ca explorator și scriitor. Pentru desecrarea mormintelor imperiale, a fost pedepsit de chinezi cu tăierea unor degete și cu un an de muncă silnică la Marele Zid. S-a dat o vreme misionar iezuit; probabil că o să-l vedem în manualele de religie cât de curând.

Chinezii și japonezii (mai ales) au dat și ei pirați. Dar conform lui Gosse, aceștia erau mici copii pe lângă portughezi, cel puțin în privința cruzimii.

Ajungem acum la o altă ciudățenie: pirații nu acționau singuri, așa cum s-ar putea crede, ci făceau parte dintr-un mecanism complex de interese politice și mai ales economice. Iar când într-un târziu erau prinși, erau tratați cu mănuși, dacă nu chiar răsplătiți pentru crimele lor.

De pildă, John Nutt, pirat notoriu în vremea regelui Iacob (1603-1625). Când a fost finalmente arestat și trimis la Londra pentru judecată, principalul secretar al regelui, Lordul Baltimore, a făcut toate diligențele posibile pentru a-l scăpa pe pirat, căruia îi era dator pentru niște “favoruri” făcute la plantațiile lui din Newfoundland (unde Nutt jefuia la sânge flotele de pescuit). Sentința: piratul a fost eliberat și a mai primit și 100 de lire recompensă. Un muncitor din Anglia acelor ani câștiga două-trei lire pe an.

Un caz mult mai celebru a fost cel al lui Henry Morgan (care a inspirat brandul de rom Captain Morgan). Când Thomas Modyford a ajuns guvernator al Jamaicăi în 1644 și s-a împrietenit cu bucanierii din zonă, el l-a desemnat pe Morgan să jefuiască în voie corăbiile spaniole. Morgan devenea astfel un privateer, termen care pe românește s-ar traduce corsar (pirat cu patalama de la o autoritate). Tot ce fura de la spanioli era adus în Jamaica și vândut pe piața neagră prin rețeaua bucanierilor (relația dintre Modyford și Morgan e ficționalizată în serialul Black Sails.)

Doar că amicul nostru Morgan era pus pe fapte mari și nu s-a limitat la ce-i permitea mandatul oricum discutabil primit de la guvernator. După ce a jefuit și incendiat orașul Panama, stârnind protestele vehemente ale spaniolilor, Morgan a fost arestat și trimis la Londra ca să fie judecat. Doar că în Anglia, piratul era deja erou național și niciun jude n-a îndrăznit să-i pronunțe o condamnare. Drept pedeapsă, regele Charles II l-a făcut cavaler și l-a trimis înapoi în Jamaica pe postul de vice-guvernator.

O explicație pentru acest soi foarte special de justiție e următorul: atât pirații, cât și vânătorii de pirați funcționau după principiul “nicio plată fără pradă”, adică erau plătiți nu de guvern (în cazul vânătorilor), ci din prăzile capturate. În unele cazuri, expedițiile erau finanțate privat, de “acționari”, unii dintre ei parte din elita conducătoare.

E cazul faimosului William Kidd (1645-1701), însărcinat de Lordul Bellmont să stârpească pirații de pe coasta Noii Anglii (pe lângă Boston). Operațiunea a avut cinci acționari privați: Lordul Bellmont, Lordul Cancelar al Angliei (Somers), primul Lord al Amiralității (Orford), Secretarul de Stat (Lordul Romnei) și pe Kidd însuși, care a cumpărat 20% din operațiune. Expediția s-a ocupat o vreme de misiunea ei, apoi a degenerat în piraterie de cea mai joasă speță. Și nu în Atlanticul de Nord, unde avea treabă, ci și în cel de sud și în Oceanul Indian. După trei ani, Kidd a fost arestat la Boston - unde-l momise Bellmont în speranța c-o să-l scape cumva - și supus unor torturi pentru a-i da în vileag pe partenerii săi (lorzii mai sus amintiți). Kidd a fost băiat onorabil și nu a ciripit, încă sperând că lorzii îl vor scăpa cumva. A fost spânzurat în Anglia.

The History of Piracy are și două ediții în limba română, Istoria Pirateriei, apărute în 1954 și 1975, în traducerea excelentă a lui Leon Levițchi. Încă se mai găsesc prin anticariate.