Etimologii (8). Portocale, Mandarini, Neranțule și Willem de Orania.

Vine de la Portugalia, fiindcă portughezii sunt primii care au adus aceste fructe în Europa (din India). Asta e portocala dulce pe care o știe toată lumea. Portugalia vine de la porto=port și calle/galle, adică portul galilor care ocupau pe vremea aceea nord-vestul Peninsulei Iberice. Pe scurt, în portocală îi avem pe gali.

În unele țări din America Centrală, portocala se numește china, fiindcă de-acolo a fost adusă pentru prima oară.

Că tot veni vorba despre China. Fructul mandarină a fost numit așa pentru că semăna la culoare cu robele mandarinilor chinezi. Și pentru că sosise tot din Asia. Mandarin, la rândul său, vine din sanscritul mantra, care înseamnă “sfat, vorbă de duh”. Mantrin însemna cel ce dă sfaturi, “ministru, consilier, curtean”, adică un povățuitor al împăratului.

E numele personajului principal din nuvela omonimă a lui Panait Istrati. În greacă, nerandza/νερατζα e un soi de portocală mai acrișoară care a fost adus în Europa din Persia prin secolul XI, cu patru veacuri înaintea portocalelor dulci (pe care până și grecii le numesc portokali). Nerandzula e diminutivul.

Apropo de Persia, tot de acolo avem și cuvântul piersică. Latinii numeau piersica măr persan/malum persicum, care s-a contras în persicum și iată-ne aici.

Ce e interesant e că neranța grecilor sună unul la unu cu naranja spaniolilor. Ambele vin din sanscritul naranga (portocală). Portughezii îi zic laranja, semn că-s conștienți că nu vine din Portugalia. E ca povestea cu turkey (curcan) care nu vine din Turcia decât pentru vorbitorii de engleză.

Am fost curios să văd dacă faimosul rege al Angliei (Willem/Wilhelm/William de Orange/Oranje/Orania) are vreo legătură cu fructele mai sus amintite. Se pare că nu.

Orania e un oraș din Provența franceză care a devenit parte a regatului Nassau în 1530. Numele său roman era Arausio, cică de la aura (briză). Arausio s-a corupt în Aurance, apoi în Orenga și finalmente în Orange, nume sub care îl găsim și azi, la 20 km de Avignon.

Legat de obiceiul de a numi un produs exotic după țara de origine - sau după țara-intermediar - avem celebra poveste a ceaiului care se numește fie tea, fie chai, în funcție de ruta pe care circula spre Occident. Dacă venea pe Drumul Mătăsii, din nordul Chinei, se numea cha, fiindcă așa-l pronunțau chinezii de-acolo. Dacă venea din sud-vest, pe mare, se numea te, cum îi ziceau vorbitorii de hokkien din Fujian și Taiwan.

La bază, firește, era același cuvânt, dar diferențele dialectale între nord și sud i-au făcut pe negustorii europeni și arabi să adopte denumiri diferite. Faptul că noi îi spunem ceai e edificator asupra modului în care a ajuns această plantă în Țările Române. Și turcii, și rușii, îi spun tot ceai, pe când națiunile cu mare tradiție navală îl numesc tea (englezii), the (francezii), thee (olandezii și nemții), te (spaniolii și italienii). Grecii îi zic τσαι/țai, ca să nu fie nici ca unii, nici ca alții.

Împotriva logicii mai sus expuse, portughezii au decis să-i zică cha, treabă care m-a enervat atât de tare, încât am decis să închei articolul aici.