Fragmentarium (9). Pericolele alfabetizării.

În 1935, doi etnografi americani - Milman Parry și studentul său, Albert Bates Lord - au ajuns în localitatea Bijelo Polje din Muntenegru. Cei doi lucrau la o colecție de poezie epică orală de zonă slavă și căutau rapsozi populari pe care să-i înregistreze interpretând diverse balade și legende locale.

Așa l-au cunoscut pe guzlașul (cântărețul la guzlă, un fel de vioară primitivă) Avdo Međedović, care le-a zis Nunta lui Smailagić Meho, balada unui tânăr care pleacă din Imperiul Otoman să se căpătuiască și, finalmente să se însoare.

Înregistrarea s-a întins pe opt zile, fiindcă balada s-a dovedit a avea nu mai puțin de 12.300 de versuri decasilabice, pe care bătrânul Međedović le-a cântat integral din memorie. Nici n-avea cum altfel, fiind analfabet.

Parry și Bates Lord plecaseră în Balcani după o ipoteză pe care muntenegreanul o confirmase. Anume că alfabetizarea poate duce la amnezie colectivă. Și că marile epopei ale Greciei clasice, Iliada și Odiseea circulaseră sub formă orală cu mult înainte ca Homer să le fixeze forma în scris.

În The Singer of Tales (1960), Bates Lord spune:

“Odiseea este una dintre multe balade despre întoarcerea acasă din vremea lui Homer. Unele dintre ele erau cu siguranță în repertoriul lui. Este limpede că atunci când a compus Odiseea, el avea în minte povestea întoarcerii lui Agamemnon, dar și pe cea a lui Menelaus. Aventura călătoriei Argonauților îi era sigur cunoscută. Toate aceste balade - și multe altele - se regăseau în repertoriul menestrelilor acelor vremuri. Ele împrejmuiau Odiseea, împreună cu care alcătuiau un corpus de material înrudit tematic.”

(Jean Defradas, în La Littérature grecque1, afirmă chiar că Homer n-a fixat doar forma epopeilor populare, ci și conturul caracterial al zeităților, care până la punerea lor în Iliada aveau tot atâtea fețe câți credincioși se închinau la ele. Zeii grecești așa cum îi știm azi sunt de fapt personaje ficționale creionate de Homer.2)

Bates Lord îl citează în cartea sa Epic Singers and the Oral Tradition pe faimosul clasicist englez Eric Havelock:

Societățile alfabetizate își conservă obiceiurile în documente. Cele pre-alfabetizate obțin același rezultat creând narațiuni poetice care servesc și drept enciclopedii comportamentale.

Filosoful Ananda Coomaraswamy pune în balanță vesticul alfabetizat și esticul pre-alfabetizat și - poate firesc pentru un hindus - concluzionează că omul care poate recita pe de rost sute sau mii de versete dintr-o carte sacră e superior nu doar intelectual, ci și spiritual celui care a învățat carte doar cât să citească ziarul și contractul de angajare.

Vorbind despre textele sacre ale vechimii - Biblia, Vedele indiene sau Eddele nordice - Coomaraswamy spune în Gogorița alfabetizării (The Bugbear of Literacy3):

Dintre aceste “cărți”, multe au existat cu mult înainte să fie scrise, multe nu au fost scrise niciodată, iar altele au fost scrise și s-au pierdut sau se vor pierde.

și, în acord cu Havelock:

Când o națiune începe să citească, ceea ce se afla cândva în proprietatea întregului popor rămâne exclusiv în bagajul anaflabeților. Iar dacă această moștenire nu e arhivată, se pierde pentru totdeauna.

Citează în continuare istorisirea unui autor familiar cu insulele din Sudul Pacificului, unde copiii învață tot ce au nevoie să știe doar ascultând și privind, fără ajutorul literelor, și reușesc să țină minte pe de rost povești din mitologie care durează ceasuri întregi (poate fi o exagerare, totuși). Când au venit englezii peste ei și au început să-i învețe scrisul, copiii l-au deprins repede, însă nu i-au prins rostul și-au întrebat: La ce vă folosește treaba asta? Voi chiar nu puteți să țineți minte și să spuneți?

Probabil ca un ecou al acelor vremuri dinaintea iluminării prin scris și citit, unii dintre noi încă își mai pun copiii să învețe poezii.