Cele cinci trepte spirituale ale vieții noastre, după sufiți.

În doctrina sufită există o “foaie de parcurs spiritual” pe care practicantul o urmărește în căutarea desăvârșirii. Dar această foaie de parcurs nu se aplică doar sufitului, ci oricărui individ, credincios sau nu, musulman sau nu. Fiecare om trece, de-a lungul vieții sale, printr-una, două sau mai multe etape spirituale din acest itinerariu. Și fiecare etapă vine cu bunele și cu relele sale, sufletești și fizice. Așa zic ei, misticii mahomedani, dar o să vedem spre final că și creștinismul atinge aceleași idei.

Am să rezum aici cele cinci etape ale desăvârșirii sufite, așa cum le-am găsit în The Book of Sufi Healing1 a lui Abu Abdullah Ghulam Moinuddin.

1. Etapa Poftelor (maqam an-nafs)

E starea în care ne naștem, starea prunciei. Copilul e prin definiție egoist, fiind preocupat să-și asigure nevoile fizice și să crească. Cere tot timpul, plânge dacă nu primește, vrea totul pentru el, face scandal când nu-i convine ceva. Consecințele acțiunilor sale nu-l interesează câtuși de puțin.

Unii - hai să le zicem “hedoniști” - stagnează și la maturitate în maqam an-nafs, iar această stagnare generează boli cronice și degenerative, depresie, paranoia, devianță sexuală, tendințe suicidare, nebunie, anxietate.

Ieșirea din etapa copilăriei se face prin disciplinarea sinelui și a pornirilor sale, educarea voinței, a responsabilității, a compasiunii și grijii pentru ceilalți, a politeții. Exact ce încearcă și părinții normali la cap să-și învețe copiii.

2. Etapa Inimii (maqam-al-qalb)

În arabă, qalb înseamnă mai multe lucruri: inimă, suflet, minte, înțelegere, dar și miez, autenticitate sau puritate.

Cei ajunși în etapa inimii sunt în general oameni cumsecade, mulțumiți de viață și de lume. Sunt generoși, civilizați și relativ cumpătați. E etapa tinereții, nu neapărat biologice, ci mai degrabă sufletești.

Această stație a inimii predispune însă la dezechilibre emoționale și cognitive: incapacitatea de concentrare, amnezia, teama de eșec, ipocrizia, tristețea sau bucuria duse la extrem.

Tot aici pot avea loc tulburări emoționale serioase care să ducă la divorțuri sau la prietenii destrămate din cauză că subiecții aflați în acest stagiu simt nevoia excesivă de a se bucura de viață. Și atunci nu mai contează nimic, nici prieteni, nici parteneri.

Apar și boli fizice, cauzate de caracterul purgativ al acestei etape. Organismul scapă acum de toxicitatea și surplusul acumulate în etapa copilărească a egoismului. Și astfel apar probleme de inimă, migrene, grețuri, diaree, mâncărimi și erupții cutanate, probleme la rinichi și vezică.

3. Etapa Sufletului (maqam ar-ruh)

De la etapa 2 la etapa 3 e foarte dificil de ajuns fără ajutorul unui shaykh (maestru spiritual, duhovnic dacă vrei) care-și va îndruma ucenicul pe calea compasiunii, a milosteniei și a unei autodiscipline stricte fără de care nu se poate merge mai departe.

Persoana ajunsă în etapa sufletului este fără îndoială una maturizată spiritual și, cel puțin în aparență, plină de iubire și de pace interioară.

Dar și aici apar probleme, cea mai mare dintre ele fiind aroganța. Știm inclusiv din scrierile Sfinților Părinți că cel îmbunătățit duhovnicește poate cădea în ispita trufiei și a disprețului față de ceilalți. Riscă să se creadă mai bun, mai smerit, mai rugător și mai postitor decât alții și, prin asta, își riscă mântuirea. Valabil și la ortodocși, și la sufiți. Cauza acestei trufii este nelepădarea integrală de nafs, de pofte.

Problemele medicale ale acestui stagiu sunt de natură respiratorie (pricinuită de exercițiile de respirație), oboseală cronică, lipsa poftei de mâncare, spasme și febră. Febra, în cazul de față, e tot un simptom al purgației, doar că de data asta nu trupul se curățește, ci sufletul.

4. Etapa Tainelor Divine (maqam as-sirr)

Celor care izbutesc să ajungă aici li se dezvăluie mecanismele universului. Ei capătă darul străvederii și pot citi gândurile celorlalți. Îngerii li se arată adesea și le aduc informații din tărâmurile nevăzute.

E o etapă rezervată celor care au depășit întrutotul năzuințele lumești. Nu mai vor nici faimă, nici averi, nici plăcere trupească. Tind doar către apropierea de Dumnezeu și de “cei de sus”.

E o etapă alunecoasă, din care se poate regresa ușor spre cea dinainte. Subiectul ajuns în stagiul acesta poate deveni irațional, își poate pierde cu totul interesul pentru viața pământească, riscă să interpreteze eronat viziunile pe care le are și, în anumite cazuri, aiurează.

Fizic, pot surveni febra și dificultățile de respirație, până la senzația de sufocare. Acestea apar tot pe fondul anilor de exerciții de respirație (care la sufiți presupun în primul rând citirea corectă a Coranului).

5. Etapa Apropierii de Dumnezeu (maqam al-qurb)

Foarte puțini ajung aici (ceea ce vă dorim și dumneavoastră). Cei care ajung se despart practic de lume și devin, spiritual vorbind, vecini ai Creatorului și locatari ai Cerurilor. Ei văd lumea de acum, dar se bucură și de viziunea lumii viitoare și a universurilor paralele.

Din fericire, această etapă e săracă în probleme de sănătate, dar cele câteva care există pot căpăta forme severe, dintre care cea mai gravă este “excesul de extaz”, care face subiectul să-și piardă absolut orice interes pentru viața în trup. Uită să mănânce, să bea apă, chiar să se îmbrace. În arabă, un asemenea om se numește majdhub. În lumea ortodoxă, îi zicem “nebun pentru Hristos” și este o formă aleasă și foarte prețuită de sfințenie.

Ar mai exista și o șasea etapă, a Unirii cu Dumnezeu (maqam al-wisal) la care însă nu se poate ajunge prin nevoințe, ci doar prin bunăvoința Celui de Sus. Aici intră “aleșii”, care se fac una cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul, contemporanul Profetului

Există convergențe evidente cu ortodoxia. Și în practica duhovnicească creștin-ortodoxă există o anumită etapizare. Mai întâi se curățește inima prin stârpirea poftelor, smerenie și post, pe scurt prin asceză (etapa praxis/fapta). Apoi se luminează și liniștește mintea prin rugăciune continuă (apatheia/dezbărarea de patimi). Iar faza finală este Îndumnezeirea (Theosis) în care omul, deși rămas în trup, trăiește haric în comuniune cu Dumnezeu.

Gândul mă duce și la cele treizeci de trepte ale Scării dumnezeiescului urcuș2. Autorul acestei capodopere a literaturi ascetice, Sfântul Ioan Climakos3 (Scărarul), s-a născut în Siria cu nouă ani mai târziu decât Profetul Mohamed (579 vs 570 d. Hr) și a adormit în Sinai la 17 ani după moartea Profetului (649 vs 632). Scara Sfântului Ioan a fost scrisă în jurul anului 600, iar Coranul a fost compilat vreo 30 de ani mai târziu.

Doamne, ajută!