Borneo/ Comoara din mijlocul lacului.

(Un articol salvat de pe fostul Tedoo.ro)

„Când taci începi să vezi.” - Van Morrison.

Barca pătrunse pe un canal îngust și puțin adânc și înaintă încet, atentă să nu se înfigă în vreun desiș, până ajunse la unul dintre lacurile care se desprind din trunchiul râului Kinabatangan făcându-l să semene, privit de deasupra, cu arborele sefirot. Ajuns în mijlocul lacului, Raihan barcagiul opri motorul. Barca mai înaintă din inerție câțiva metri, mângâiată de apa râului, fierbinte și lăptoasă ca un capuccino, apoi rămase să se legene ușurel în jurul unui ax invizibil care o conecta cu centrul Pământului.

- Ce facem aici? mă întreabă în șoaptă Adrian, unul dintre tovarășii de drum.

- Tăcem, îi răspund.

A durat ceva până când șușotelile au încetat, telefoanele au fost puse pe silent, iar răpăitul camerelor foto s-a stins, satisfăcut de recoltă. Apoi s-a făcut liniște. Peretele înalt de junglă care ne înconjura din toate părțile și care până atunci se ghemuise în sine cu prudență, se relaxă și se apropie de bărcuța din mijlocul lacului, presărând peste ea sunetul dulce al liniștii: foșnetul frunzelor, șoaptele brizei, zumzetul gâzelor, clipocitul peștilor și fâlfâitul de aripi al păsărilor. Au urmat cincisprezece minute pe care, în seara aceea, la cină, Cristina le-a descris drept “cel mai magic moment din toată tura.” Și mie, din toate minunile pe care le-am trăit excursia respectivă, îmi amintesc acel sfert de oră ca pe cea mai de preț comoară.

Frica de liniște.

Omul zilelor noastre asimilează liniștea cu dispariția, cu non-existența, și o alungă din prima secundă. Fiecare „gol” de sunet trebuie umplut cu ceva. Fiecare uimire – însoțită de un wow. Fiecare tăcere – tradusă în cuvinte (băi, voi auziți ce liniște e???) Fiecare sentiment sau impresie trebuie turnate impulsiv în forme de exprimare a sinelui, de parcă să taci e o rușine.

Stângăcia în fața liniștii este efectul unui stil de viață în care zgomotul e atât de prezent, încât dispariția lui, chiar și pentru câteva clipe, induce un sentiment de nesiguranță. Zgomotul a devenit fundația existenței noastre și ne simțim aruncați în vid atunci când nu auzim o sirenă de ambulanță, un zornăit de tramvai, un telefon sunând, un post de radio care bâzâie de undeva și, pe dedesubtul tuturor, acel murmur continuu al civilizației bazate pe hidrocarburi și electricitate.

Zgomotul este semnătura societății de consum. Zgomotul atrage atenția – sau o distrage, depinde cum vrei să privești lucrurile – obligă mintea să se concentreze asupra sursei și o absoarbe temporar până când un alt zgomot, mai strident, îi ia locul. E o cursă a decibelilor în care fiecare emițător încearcă să fie mai zgomotos decât cel dinaintea sa pentru a aresta atenția. Măcar de i-ar citi drepturile înainte.

Într-un final, puterea asupra lumii ajunge în mâinile celui care vorbește mai tare. De aici și starea dezolantă în care a ajuns comunicarea, indiferent de forma pe care o îmbracă: discurs politic, publicitate, mass-media, arte. Accentul se pune pe unda de șoc, pe volumul de sunet transmis, nu pe conținutul transmisiei. Ca-n cluburi, unde muzica este atât de tare încât nu-ți mai auzi nici gândurile (cât adevăr în această metaforă). De fapt, nici muzica nu se mai aude. Rămâne doar beat-ul, să-ți dicteze ritmul în care să te miști: 120 de bătăi pe minut, stâng-drept, stâng-drept, cadența civilizației noastre. Încă un whisky-red-bull!

Stuart Sim spunea: „Zgomotul contribuie la crearea unei atmosfere de frenezie supra-stimulată care promovează un consum încă și mai frenetic. […] Publicitatea are nevoie de consumatori, nu de gânditori; de oameni dominați permanent de dorința unei gratificări instantanee. Gândirea este antiteza unei astfel de dorințe.”

Poate că este momentul să încerc o definiție, sau mai bine zis o distincție, între liniște și tăcere. Tăcerea este o non-acțiune voluntară. Este alegerea de a nu face zgomot. Liniștea, pe de altă parte, este o acțiune involuntară. De exemplu, o pasăre în zbor nu alege să producă sunetul fâlfâitului, iar un pește care iese la suprafața apei să respire nu și-a propus să clipocească. Se întâmplă pentru că așa dictează legile fizicii.

De aceea, liniștea nu înseamnă absența sunetului ci, dimpotrivă, ea este compusă din miriadele de sunete naturale ale vieții. În timp ce scriu acest paragraf, ascult în jurul meu încercând să decelez sunetele zgomotului de sunetele liniștii. În prima categorie încadrez foșnetul ventilatorului, două tacâmuri care se lovesc în bucătărie și vuietul îndepărtat al unui avion care vine la aterizare. Celelalte sunete, mici și prea multe pentru a le enumera aici, sunt cele care compun mozaicul liniștii. Și, spre deosebire, de ventilator, care urmează robotic aceeași rutină, liniștea nu este niciodată la fel. Sună diferit în fiecare secundă. Evoluează.

Liniștea este atât de rară în lumea modernă încât, în loc să fugim de ea, potrivit ar fi să o îmbrățișăm și să o prețuim ori de câte ori ne aflăm în preajma ei. De exemplu, în vacanțe, și ele la fel de prețioase.

Te-ai gândit vreodată de ce tot mai mulți vacanțieri caută destinații fără turiști? Au devenit ei brusc, odată cu intrarea în concediu, asociali, ba chiar mizantropi? Nu. Este doar nevoia firească de liniște pe care doar lipsa principalului generator de zgomot – omul – o poate promite.

De ce avem nevoie de liniște? În primul rând, pentru ne regenera. Liniștea vie despre care vorbeam mai devreme este un soi de simfonie continuă în care orice ființă găsește o partitură de interpretat. Bucurându-te cu voluptate de liniște, integrându-ți liniștea interioară în marele concert universal, te reconectezi la armoniile firești și binefăcătoare ale vieții. Liniștea te reînvață să fii viu.

Într-un alt plan, liniștea este indispensabilă procesului de gândire. Același Stuart Sim spunea:

„Capacitatea de a gândi, de a reflecta și de a crea țin în mare măsură de accesul regulat la liniște.”

Liniștea este oxigenul gândului. Gândirea este un act de contemplare activă, de topire a sinelui în obiectul contemplat și, prin aceasta, de exindere a granițelor acestui sine. Fără liniște, nu există gând, iar fără gând, mintea se legumizează.

Îmi place să călătoresc cu trenul, deși nu e întotdeauna cea mai practică variantă de transport. Trenul, însă, îmi permite să petrec ore întregi privind pe geam și contemplând activ ansamblul lucrurilor care-mi trec prin fața ochilor. O colibă de stuf, un râuleț, un stol de egrete, un nor cu o formă ciudată sau un copil jucându-se cu cățelul, fiecare dintre aceste povești scurtissime alcătuiesc un spațiu în care mintea se simte vie și liberă. Glasul roților de tren e atât de previzibil și de familiar încât nu doar că nu deranjează, ba chiar stimulează acest proces. E un exercițiu pe care-l fac atunci când am ocazia. (De fapt, însuși acest articol este inspirat de ultima călătorie cu trenul.)

„Fără contemplare, omul încetează să se mai simtă înrădăcinat, iar fără rădăcini nu pot exista nici stabilitate, nici siguranță și nici creștere.” (Monica Furlong)

Liniștea este esențială și în comunicare. Este imposibil să avem - sau măcar să ne imaginăm - un dialog din care lipsesc tăcerile, pauzele, ascultarea. Elementele non-verbale sunt cel puțin la fel de importante ca cele verbale. Liniștea este cea care organizează conversația.

Din păcate, tehnologiile ultimului secol, în ciuda ingeniozității lor, văduvesc dialogul de aceste elemente. Ele facilitează transmiterea textului, nu a subtextului, ele te ajută să te faci auzit, nu neapărat și înțeles.

De pildă, atunci când ai o discuție pe instant messaging, nu primești feedback non-verbal pe lucrurile pe care le spui. Vorbești oarecum cu un perete. Dacă ai un video call, atenția îți este distrasă ba de calitatea transmisiei, ba de ferestruica mică în care apari tu (oare arăt bine?), iar inevitabilul delay distruge sincronicitățile prețioase – și tăcute - ale unui dialog față în față. Liniștile sunt codificate ca zgomot de fond sau ca absență.

Militarii, marinarii, pompierii, polițiștii au descoperit de mult timp potențialul catastrofal al absenței ordonatoare a liniștii dintr-un dialog. De aceea, în lumea uniformelor se folosesc radiourile VHF care, pe lângă faptul că nu permit interlocutorilor să vorbească simultan, sunt guvernate de un set de reguli pe cât de simple, pe atât de stricte. Se vorbește rar și răspicat, iar acolo unde există riscul ca un element verbal important să fie greșit înțeles, se folosește un cod clarificator cum ar fi Aflabetul NATO, în care fiecare literă are asociat un cuvânt: Alpha, Bravo, Charlie etc. Ideile se încheie cu „Over”, adică „am terminat ideea, aștept răspuns”, conversațiile – cu „Out”, adică „am terminat discuția, nu mai aștept răspuns.”

Liniștea are și o dimensiune spirituală. O regăsim ca stare firească în sanctuarele tuturor religiilor. Tăcerea este o practică virtuoasă în buddhism și creștinism. Balinezii țin cu strictețe ritualul hinduist Nyepi, acea zi din an în care orice activitate potențial zgomotoasă (sau, mai bine zis, neliniștitoare) este interzisă: nu ai voie să muncești, să te distrezi, să călătorești, să faci focul sau să utilizezi electricitatea. Găsim elemente comune între Nyepi și Shabbat-ul iudaic, ziua din săptămână care celebrează odihna lui Dumnezeu după crearea Lumii (m-am nimerit în Ierusalim într-o zi de Shabbat; îmi țiuau urechile.) În toate religiile majore, liniștea e prețuită și încurajată ca o condiție pentru atingerea Divinului.

Acum realizez că, în contradicție cu toate cele scrise mai sus și cu însăși tema articolului de față, am vorbit prea mult. Se poate glosa la nesfârșit pe marginea virtuților și binefacerilor liniștii, dar este în mod evident mult mai util să practicăm liniștea decât să vorbim despre ea. Ce frumos plouă.

Billit, Râul Kinabatangan, Borneo, 2017