Evoluția limbilor: cazul cazurilor.

(Acesta nu este un articol cu pretenții academice. Sunt niște notițe cu public.)

Există o tendință, observată de-a lungul secolelor, ca limbile sintetice să devină limbi analitice. Acestă tendință a afectat și limba română, dar mult mai puțin decât pe suratele ei romanice.

Mai întâi, să definim ce înseamnă sintetic și analitic în termeni lingvistici. O limbă sintetică imprimă roluri cuvintelor adăugându-le prefixe, sufixe și flexiuni. Maria devine Mariei la Genitiv-Dativ. Acest caracter sintetic permite - printre altele - concizie și flexibilitate în exprimare. I-am dat Mariei cartea are același sens cu Mariei i-am dat cartea și cu i-am dat cartea Mariei.

Limbile analitice lasă cuvintele așa cum sunt și le dirijează prin prepoziții. Ca în engleză, unde Maria devine la Genitiv Maria’s și la Dativ to Maria. Dar nu te mai poți juca cu ordinea cuvintelor și trebuie să fii foarte precis în plasamentul prepozițiilor. Avantajul e că sunt mai ușor de învățat.

Engleza este dealtfel un exemplu clasic de tranziție de la o limbă sintetică, cu forme distincte pentru fiecare caz în parte, la una analitică, proptită în prepoziții. Engleza modernă are doar trei flexiuni cazuale, cât de cât vizibile la pronume: Nominativul (I/you/he-she), Acuzativul (me/you/him-her) și Genitivul (mine/yours/his-her). Pentru Dativ se folosește forma de Acuzativ (give me the ball), iar pentru Vocativ cea de Nominativ. Substantivele nu flexează.

În schimb, engleza veche (sau Anglo-Saxona), care s-a vorbit în insulă în prima jumătate a Evului Mediu, era sintetică, flexionară, și avea cinci cazuri clare: N, Ac, G, D și un Instrumental. Pierderea flexiunii s-a petrecut foarte rapid după secolul XI, sub presiunea francezei și a danezei.

Să revenim la română. Nominativul și Acuzativul, deși cazuri distincte, au aceeași formă și se deosebesc doar prin articulare și prepoziționare (câinele mănâncă vs. am văzut câinele sau l-am văzut pe câine). Același lucru se întâmplă cu Genitivul și Dativul (cartea Mariei vs. dă-i cartea Mariei). Deci, din punct de vedere morfologic, avem doar trei cazuri: Nominativ-Acuzativ, Genitiv-Dativ și Vocativ (băiete, fato, cățelule, care sunt forme distincte și de N-A, și de G-D).

Din acest punct de vedere, româna este atât o limbă sintetică (folosește flexiuni pentru a codifica un caz gramatical), cât și una analitică (folosește prepoziții). Însă Dativul curat e pe ducă. În limbajul curent, puțini mai spun dă-i mingea Mariei. Se folosește fie dă-i mingea lui Maria fie, așa cum am auzit pe la unii ardeleni, chiar Acuzativul dă-i mingea la Maria. Chiar și la Genitiv auzim adesea cartea lui Maria.

Limbile vechi erau mai bogate în cazuri gramaticale. Latina avea șase. Pe lângă cele cinci de mai sus, mai avea și Ablativul, un caz care se folosea pentru complementele de loc sau de mod. De pildă, în propozițiile ies din cetate sau lovesc cu sabia, cetate și sabie primeau terminații de Ablativ. La un moment dat, latina avusese și cazurile Instrumental (dau cu sapa) și Locativ (sunt în oraș) care s-au topit în ablativul original, care era cazul separării (plec din oraș). Acest ablativ separativ s-a păstrat în albaneză, deși nu e o limbă romanică.

Latina și-a păstrat cele șase cazuri până la “moarte”. Dar nu același lucru se poate spune despre descendenții săi. Franceza, spaniola, portugheza, italiana și romanșa nu au forme flexionare pentru cazuri. Sunt analitice. Româna e singura excepție din familie.

Hai să vedem cine-a mai pățit-o și cine nu.

Greaca veche avea cinci cazuri (N, Ac, D, G, V), unde Dativul comasa și funcțiile instrumentală și locativă moștenite din Proto-Indo-Europeană. În timp, funcțiile Dativului au fost preluate de Acuzativ și Genitiv. Astăzi, Dativul mai supraviețuiește ca atare doar în expresii ca Δοξα τω Θεω (Slavă Domnului), unde Θεω este forma de D a lui Θεος. Greaca a pierdut așadar un caz în mai puțin de două mii de ani.

Limbile slave s-au dovedit mai conservatoare. Slavona avea șapte cazuri. Sârba și poloneza le-au păstrat pe toate șapte: N, Ac, G, D, V, Instrumental și Locativ. Rusa are șase (Locativul s-a absorbit în cazul Prepozițional). În schimb, alte idiomuri slave au renunțat la cazuri de tot. Bulgara nu mai are niciunul. E singura (sau prima) din familia ei care a devenit analitică. Bine, bulgara are multe alte ciudățenii care o disting de surorile slave: articulează prin sufix, păstrează aoristul (perfectul simplu), nu are infinitiv și altele.

Există și limbi care se încăpățânează să-și prezerve zestrea de cazuri gramaticale. Finlandeza are nu mai puțin de 15 cazuri, dintre care șase locative, împărțite în două: trei pentru interior (în, din, înăuntru) și trei pentru exterior (la, de la, către). Maghiara, înrudită cu finlandeza, are 18 cazuri, multe cu funcție locativă.

Recordul mondial îl deține limba Tsez, vorbită în Daghestan, care zice-se că ar avea între 48 și 126 de cazuri (lingviștii nu se pot pune de acord). Dintre acestea, cele mai multe sunt locative. Am citit un studiu (Comry, Polinski, The great Daghestanian case hoax) care zice că n-ar fi vorba atât despre cazuri distincte, cât despre combinații de cazuri, ceea ce reduce numărul real la vreo 15-16. Săracii.