Palestinima (2): Copiii făgăduinței

Mai aveam câțiva kilometri până la Nablus când taximetristul Ahmed, cu care mă prăpădisem de râs tot drumu de la Ierihon, înjură scurt și întoarce către mine o față îngrijorată:

- Dă-ți aia jos din cap. Acum.

Drumul era blocat de o mână de adolescenți care-și găsiseră să protesteze arzând cauciucuri și aruncând foarte nervoși cu pietre în asfalt. După ce că șoseaua era ca vai de ea, o mai și pedepseau. Ahmed opri mașina și verifică în retrovizoare dacă mi-am dat aia jos.

Aia era un buff albastru cumpărat de la Decathlon. Bun și de soare, și de frig, și de pus pe față dacă e praf. Ce treabă avea aia cu asta?

- Să nu creadă că e ceva religios și să se ia de tine.
- Ahmed, am eu față de israelian?
- Ești alb, blonduț, cu ochi deschiși la culoare. Deci cam ai față.

După câteva minute a apărut o patrulă israeliană. Erau trei băieți și o fată, toți foarte tineri. Până au deblocat circulația – cu vorba bună însoțită de gesturi subtile ale armelor – am avut timp să le studiez fizionomiile. Bărbații erau unul smead, cu față de arab, unul blond-roșcovan cu trăsături slave, iar al treilea era negru, lung și zvelt precum semifondiștii etiopieni. Femeia era blond-șatenă, cu ochi albaștri sau verzi, avea un nas grecesc (drept) și trăsături nord-europene. Mi-ar fi putut fi soră dacă n-ar fi fost atât de frumușică. Deci cam avea față. Și colegii ei la fel.

La Puțul lui Iacov, unde Iisus s-a întâlnit cu samariteanca Fotini, eu m-am întâlnit cu Bashar, „omul meu din Nablus”. Mă aștepta mai devreme, dar din cauza agitației de la intrarea în oraș, întârziasem. Mă lămurește înainte să deschid gura: se pregătește miting mare pentru eliberarea martirilor noștri din închisorile israeliene. Mergi și tu cu noi după-amiază

N-am pus semn de punctuație la finalul propoziției de mai sus pentru că nici Bashar nu pusese. Era o întrebare afirmativă, ca să zic așa.

Intrăm în biserica grecească ridicată deasupra Puțului. Bashar se apucă să scoată apă din antica fântână sub privirea mijită a bătrânului monah custode. Agitat cum era, Bashar scapă lanțul din mână și găleata plonjează spre abisul veterotestamentar, lovindu-se de pereți cu dangăte de clopot.

Monahul sare ca o scânteie de la locul său, îi aruncă lui Bashar o privire sinonimă cu afurisenia și oprește cu o îndemânare evident exersată lanțul înainte de marele pleosc. Scoate găleata plină, ne toarnă în cănuța de email și ne povățuiește aspru să fim mai atenți data viitoare. Înghit cu noduri, simțindu-mă co-vinovat de tărășenie - plus că iar intrasem în șort la un sfânt lăcaș – dar apa mă liniștește cu gustul ei de iertare. Ies din biserică nu cu mult mai păcătos decât intrasem.

Nablus, adică Neapolis, adică Orașul Nou. Așa se numește prin părțile acestea o urbe veche de două mii de ani. Fiindcă dacă-l raportăm la Shechem-ul deasupra căruia șade, vechi de patru milenii, sau la Ierihonul aflat la doar o oră și opt mii de ani distanță, Nablusul pare fondat săptămâna trecută.

Până să ajung eu, pe teritoriul actualului Nablus se întâmplaseră și alte lucruri importante. De pildă, aici i-a făcut Iahveh lui Avraam actele pe terenul Palestinei.

Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: Toată țara aceasta o voi da seminției tale. Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase. (Geneza, 12:7)

Triburile lui Israel, douăsprezece la număr, s-au împărțit pe cei doi munți care străjuiesc Nablusul: pe Gerizim/Jarzim și pe Ebal. Șase triburi au înălțat binecuvântări, celelalte șase au aruncat cu blesteme. Așa se proceda pe vremea aceea când îți pica un teren din cer.

Din aceeași perioadă datează și prima mențiune a numelui Israel, consemnată într-unul dintre cele mai stranii pasaje ale Genezei.

După ce a trecut Iabocul (actualul râu Zarqa, afluent al Iordanului), s-ar fi întâmplat următoarele:

Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor.

Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui și i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el.

Și I-a zis: „Lasă-mă să plec, că s-au ivit zorile!” Iacov I-a răspuns: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta.”

Și l-a întrebat Acela: „Care îți este numele?” Și el a zis: „Iacov!”

Zisu-i-a Acela: “De acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor!” (Geneza, 32: 23-28)

După alte versiuni ale Vechiului Testament, acel Cineva este descris fie ca „un om”, fie ca “A’aish”. Teologii nu s-au pus de acord asupra identității respectivului. O fi fost om, înger, demon sau Dumnezeu în persoană?

Spiritele critice sunt libere să considere Geneza – și întreaga Biblie - o operă de ficțiune, dar sunt la fel de libere să realizeze că statul modern Israel este cât se poate de palpabil, la fel de palpabil ca suferințele pe care le-a îndurat și pricinuit.

Eram pregătit pentru ce-i mai rău. Citisem zeci de reportaje despre violența extremă cu care autoritățile israeliene gestionează orice formă de protest palestinian, inclusiv în Cisiordania și Gaza, unde jurisdicția Tel Aviv-ului e teoretic limitată. Aveam camera doldora de baterie și de memorie, aveam aia să mi-o pun pe față în caz de gaze lacrimogene și purtam niște încălțări ușoare, bune de sprint dacă începeau să zboare gloanțele, fie ele și de cauciuc.

Bashar era liniștit și nu purta niciun echipament special. A parcat mașina la două străzi de centru, a salutat câțiva megieși care se mergeau și ei spre miting și a pornit-o către piața centrală învârtind cheile pe deget. Părea un bărbat care a ieșit să-și cumpere Gazeta Sporturilor.

În piață să fi tot fost două mii de oameni de toate vârstele. În fața mulțimii, o scenă pe care se vorbea înflăcărat și se cânta. Apoi s-a simulat o execuție. Câțiva tineri legați la ochi au îngenuncheat la buza scenei, iar unul dintre liderii protestului se făcea că îi împușcă în ceafă, unul după altul.

La o întâlnire de presă la care am participat și eu înaintea călătoriei, Ambasadorul Autorității Palestiniene la București a zis următoarea treabă:

„În Palestina toată lumea face politică. Și copiii fac politică.”

Adevărat. În piață erau foarte mulți copii care purtau postere cu martiri, la fel cum copiii din Occident poartă postere cu actorii sau cântăreții preferați. Numai că în cazul micilor palestineni, vedetele de pe afișe nu erau niște străini plini de noroc și avere, ci frați, unchi sau părinți. Am intrat în vorbă cu un puștan frumușel și deștept foc care își petrecea copilăria îndemnând la boicotarea produselor Made in Israel. N-avea mai mult de opt ani. Doi pași mai încolo, o fetiță îl purta pe Yasser Arafat.

Băiețelul acela pancartat, colegii lui de leat care fluturau cu mândrie și speranță chipuri de oameni ținuți sau uciși în închisori, privirile limpezi, dar decise, ale puștimii prezente în piață călare pe stâlpii de iluminat sau pe umerii părinților, zugrăveau o dureroasă conectare la realitățile – sau ficțiunile – politice care toacă nemilos destine în Orientul Mijlociu de când au descălecat triburile lui Israel la Nablus.

Am încheiat ziua la casa lui Eead, un prieten și partener de afaceri de-al lui Bashar. Înainte să fie cina gata ne-am așezat în sufrageria spațioasă și comodă – numai în casele arabilor mai există atâta confort la un loc – vis-a-vis de plasma uriașă pe care proprietarul o zapa de la un canal la altul: CNN, Al-Jazeera, un post sirian, un post palestinian, Russia Today, Fox News. Parcă eram într-o redacție de știri.

Comentăm împreună evenimentul care tocmai se terminase – protestul – și posibilele sale urmări. Eu întreb, Bashar îmi răspunde. Eead bagă un cartuș nou în țigara electronică și ne ascultă, pufăind. Când luăm o pauză să gustăm din cafele, se uită fix la mine și-mi zice apăsat:

- Știi care-i adevărul? Adevărul e că ne-o trag și-ai lor, și-ai noștri. Și nouă, și lor.

Se lăsă tăcerea. Bashar coborî privirea în covorul gros. Probabil că și el gândea la fel, dar nu se cuvenea să i-o trântești chiar așa jurnalistului străin. Trag și eu din țigara mea electronică. Eead mă vede și zice:

- Vezi că electronicele cu lichid sunt periculoase. Te omoară.
- Nu există încă niciun studiu. Pe ce te bazezi?
- Pe nimic. Dar eu vând din astelalte, cu cartuș. Așa ne-au învățat să spunem la clienți. Nu puteam să ratez ocazia.

Gluma era bună, dar nu justifica îndelungarea râsului care i-a urmat. Nu mai râsesem de dimineață, din taxi-ul nebunului de Ahmed, iar după toată tensiunea de peste zi abia așteptam ceva cât de cât nostim ca să mă descarc. Gazdele mele, amabile, nu m-au lăsat să râd de unul singur. Ne-am hăhăit de poantă până când soția lui Eead și-a croit cale prin aburul țigărilor și ne-a mânat în bucătărie, la masă.

În termenii apologetici folosiți de stăpâna casei, a fost o cină simplă, făcută la repezeală. În termeni absoluți, a fost un festival de arome și de texturi cum numai prin partea aceasta de lume mai găsești. În spațiul acesta în care orașele de două mii de ani se numesc Neapolis, simplitatea și repezeala se măsoară după o cu totul altă grilă. Așa cum aveam să descopăr în souq.

Vechiul souq (bazar) al Nablusului poartă numele de al-Khan, după mulțimea de hanuri în care-și adăpostea pe vremuri negustorii și drumeții (etimologul din mine nu poate să nu remarce că și orașul cretan Chania vine din aceeași rădăcină; înseamnă La Hanuri).

Nablusul vechimii era un nod comercial important al Orientului Mijlociu și aici poposeau, pe lângă negustori, și pelerinii damaschini aflați în drum spre Mecca. Orașul le dădea tuturor adăpost și oportunități, fie în khan-urile pentru oameni, fie în caravanseraiurile care ofereau în plus și grajduri pentru cai. Cutremurul din 1927 și câteva atacuri cu rachete israeliene au distrus o parte din vechile case de oaspeți. Dar unele sunt încă în picioare, renovate recent.

Nablusul era nu doar un buric al târgului, ci și unul al producției. Un recensământ de acum aproape o sută de ani număra, la o populație de 17,000 de suflete, nu mai puțin de 55 de croitorii, 36 de pantofării și 31 de cizmării, 15 tăbăcării, 35 de ateliere de tâmplărie, 32 de pietrării, 23 de brutării, 17 măcelării, nouă antreprize de construcții și șase aurării.

Pe raza localității, ca să mă exprim ca un milițian, funcționau aproape zece mii de războaie de țesut. Și statisticile la care am avut acces nu-i socotesc și pe localnicii din mâna cărora ieșeau cele mai celebre două produse ale cetății: săpunul de Nablus cu ulei de măsline, despre care se spune că are culoarea paginii de carte veche, și kunafa, divinul desert preparat din tăiței, brânză, sirop și mirodenii. Dar dincolo de liste și de cifre, souq-ul acesta are o dimensiune ascunsă, pe care statistica nu o poate nici înțelege, nici consemna.

Una dintre cărțile de pe raftul meu de căpătâi este „The Timeless Way of Building” a arhitectului austriaco-iudeo-britanic Christopher Alexander. Scris într-un limbaj accesibil, pe alocuri poetic, volumul face o trecere în revistă a calităților pe care le căutăm în ceea ce construim sau amenajăm, fie că e vorba despre o casă, despre un oraș sau despre o grădină. Alexander explică faptul că principiile căii atemporale a construirii sunt imanente, nu necesită decât bun simț și atenție, și că acestea au fost aplicate inconștient de om încă din cele mai vechi timpuri. Iată un pasaj:

„Există o cale atemporală a construirii. E veche de mii de ani și e aceeași azi ca întotdeauna. Marile construcții tradiționale ale trecutului, satele și corturile și templele în care omul s-a simțit acasă, au fost ridicate întotdeauna de oameni care erau apropiați de esența acestei căi. Nu e cu putință să faci clădiri minunate, orașe minunate, locuri minunate, locuri unde să te simți tu însuți, unde să te simți viu, decât urmând această cale. Ea îl călăuzește pe căutătorul ei către edificii la fel de străvechi ca dealurile, copacii și chipurile omenești.

E un proces prin care ordinea unei clădiri sau a unui oraș crește nemijlocit din natura interioară a oamenilor, a animalelor, a plantelor și a materiei pe care le conține. E un proces care permite ca viața din om, din familie sau din oraș să înflorească deschis, liber, atât de vivace încât să dea naștere, prin propria voință, ordinii naturale necesare susținerii acestei vieți. Este un principiu atât de puternic, de fundamental, încât îți va permite să faci orice clădire din lume la fel de frumoasă ca cel mai frumos loc pe care l-ai văzut.

Fără ajutor de la arhitecți sau planificatori, dacă lucrezi după meșteșugul atemporal, un oraș se va înălța din mâinile tale la fel de mândru precum florile pe care le crești în grădină.”

Când am intrat în Nablusul vechi, în souq-ul său bătrân de patru secole, am înțeles ce vrea să spună Christopher Alexander. Aș fi tentat să folosesc clișeul “am simțit că mă întorc în timp”. Dar nu ar fi corect, pentru că de fapt s-a întâmplat invers: timpul s-a întors în mine. Un timp viu, rotund și pârguit ca dragostea pentru primul născut.

Un timp care mirosea a mirodenii, a praf de drumeț și a sudoare de om harnic, un timp care răsuna de armoniile ciocanelor pe nicovale și de bâzâitul albinelor ieșite la adăpat printre havuzuri, un timp ale cărui secunde stăteau pe loc și cântau la lăute cu coarde din mațe de miel, ale cărui minute învârteau frigărui și kunafe, ale cărui ceasuri ședeau la răspântii pe scăunele mici de lemn și dezbăteau gândurile geniilor din lămpi. Un timp care mi-a umplut sufletul de o rodnică statornicie la fel de bătrână ca dealurile, copacii și chipurile. Un timp care se năștea din oameni clipă cu clipă, suflare cu suflare. Am participat și eu. Secundele mele sunt încă undeva prin souq.

Istoriografia a consemnat o Epocă de Piatră, una de Fier, una de Bronz, un Ev al Luminilor și un Secol al Vitezei. Veacul pe care ne-am apucat recent să-l trăim și care, deși trecut de majorat, încă stă cocoțat pe umerii înaintașilor săi și se plânge că-i e greu, ar merita să intre în istorie ca Epoca de Plastic.

Nu mă refer la plasticul fizic care umple mările, oceanele și conturile eco-evangheliștilor, ci la plasticul din idei, valori și sentimente. Trăim într-o Epocă de Plastic nu atât pentru că mașinile noastre au câte o mie de piese de plastic sau că ne bazăm existența cotidiană pe mai mult plastic decât ne dăm seama, ci pentru că idolii noștri, limbajul, dialogul, artele și cultura în ansamblu sunt de plastic: ieftine, colorate și produse în serie de mereu aceleași fabrici.

Și de aceea e bine să te mai duci în câte un loc vechi ca Nablus; și de aceea oamenii care lucrează în Frankfurt sau Atlanta merg în vacanță la Veneția sau la Dubrovnik – arareori invers - pentru că omul caută instinctiv ce-rămâne-le din lume ca să înțeleagă ce-rămâne-le din el după ce Hymera Polymera se va fi topit sub dogoarea inevitabilei realități.

Fie ca acești copii curați și aspri din Tărâmul Făgăduinței să ne redea tuturor adevărul și iertarea.

Nablus, 2018