În dreptul Uniunii Europene, sportul nu este un teritoriu „în afara legii”. Dimpotrivă, de aproape 30 de ani, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) a stabilit clar că, atunci când sportul implică o activitate economică, regulile federative sunt supuse dreptului european.
Piatra de temelie rămâne celebra hotărâre Bosman (1995), prin care Curtea a decis că sportivii sunt asimilați forței de muncă și beneficiază de libera circulație, consacrată de art. 45 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (TFUE).
România a ratificat tratatele UE, iar potrivit Constituției, normele europene au prioritate în aplicare față de normele interne contrare.
De atunci și până azi, jurisprudența europeană a evoluat constant în aceeași direcție: regulile sportive nu pot restrânge în mod nejustificat dreptul unui sportiv de a-și alege locul unde își desfășoară activitatea.
Ce spune dreptul european, pe scurt
Principiul este simplu:
dacă există activitate economică, sportivul este „lucrător” în sensul art. 45 TFUE;
regulile federative care condiționează transferul (taxe, perioade, blocaje) trebuie să fie:
justificate de un scop legitim;
proporționale;
nediscriminatorii.
În lipsa acestor condiții, ele pot fi declarate inaplicabile.
Mai recent, hotărâri precum Diarra (2024) au reconfirmat că nici măcar federațiile internaționale nu sunt deasupra dreptului UE atunci când regulile lor afectează mobilitatea sportivilor.
Problema specifică: regulile FRGR
În acest context, regulile abuzive impuse de Federația Română de Gimnastică Ritmică (FRGR), printre altele, privind condiționarea transferurilor sportivilor între cluburi de plata unor taxe de 3000, respectiv 6000 lei, în afara perioadei de transferuri (martie și septembrie), iar în perioada de transfer 1000, respectiv 2000 lei, ridică serioase semne de întrebare.
Aceste condiții se aplică inclusiv sportivelor junioare, respectiv minore, unele cu vârste de 5–6 ani, aflate la nivel de sport de agrement.
Un aspect esențial: lipsa oricărui contract
În majoritatea acestor cazuri:
nu există niciun contract între sportivă și club;
nu există raport de muncă;
nu există investiții ale federației în sportivă.
FRGR nu suportă:
chiria sălii,
salariul antrenorului,
echipamentul sportiv,
costurile de pregătire.
Toate acestea sunt suportate exclusiv de cluburi și de părinți.
Cu toate acestea, federația condiționează plecarea sportivelor printr-o taxă exorbitantă percepută de federație, nu de clubul care a investit efectiv în copil.
Cu alte cuvinte, dacă o familie se mută de la Constanța la București, în interes de serviciu și copilul practică gimnastică ritmica, această familie va trebui să adauge la cheltuielile de “strămutare” și taxa deloc neglijabilă (egală, respectiv mai mare decât salariul mediu).
Sau dacă o gimnasta din Brașov intră la o facultate din București și mai este și la lotul național, trebuie să plătească 6000 lei!!!! pentru a se transfera (sau 2000 lei în perioadele de transfer).
O întrebare legitimă: cine ar avea, de fapt, dreptul la compensație?
Chiar și într-o logică rezonabilă, dacă s-ar pune problema unei compensații:
aceasta ar putea fi justificată doar în favoarea clubului care a investit în sportivă;
nu în favoarea federației, care nu a investit nimic.
În dreptul european, mecanismele de compensare sunt acceptate doar atunci când:
reflectă o investiție reală;
sunt proporționale;
nu blochează libertatea de mișcare.
O taxă fixă, impusă de federație, fără legătură cu investiția efectivă și aplicată inclusiv minorilor, riscă să fie calificată drept o restricție nejustificată.
Transferul prin notificare: o consecință firească
În lipsa unui contract și în lipsa unei investiții federative, sportivul (sau reprezentantul legal) ar trebui să poată părăsi clubul:
printr-o simplă notificare,
fără taxe federative,
fără blocaje artificiale de timp.
Exact aceasta este logica dreptului UE: libera circulație nu se negociază și nu se taxează.
Cazul FRGR nu este o chestiune de „interpretare sportivă”, ci una de compatibilitate juridică.
Atunci când:
transferurile sunt condiționate de taxe,
regulile se aplică minorilor,
nu există contracte,
federația nu a investit nimic,
aceste prevederi sunt contrare dreptului Uniunii Europene și, implicit, inaplicabile.
Restul este doar o chestiune de timp, documentare și, eventual, control jurisdicțional.
Această problemă se regăsește și la alte federații care condiționează taxe pentru transferuri, dar sumele sunt mult mai mici, chiar modice.
No posts
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.