Tăcerea este ruptă din Rai

Există tăceri care protejează.

Și există tăceri care rănesc.

În sport, tăcerea instituțională în fața abuzului asupra copiilor nu mai poate fi interpretată drept prudență, neutralitate sau „așteptarea clarificărilor”. Ea devine, inevitabil, o formă de abandon.

COSR – garant al valorilor olimpice sau spectator al abuzului?

 Conform propriului statut și în deplină concordanță cu Carta Olimpică, Comitetul Olimpic și Sportiv Român are obligația explicită de a:

-garanta respectarea valorilor olimpice;

   -proteja demnitatea, integritatea și siguranța sportivilor;

   -asigura un mediu sportiv lipsit de orice formă de hărțuire, abuz sau discriminare.

Mai mult, COSR nu este un actor pasiv în arhitectura sportului românesc. Este autoritatea morală și instituțională supremă a Mișcării Olimpice din România. Ceea ce tolerează COSR devine, prin tăcere, acceptabil.

În ultimii ani, discursul despre safeguarding a devenit omniprezent. COSR este parte a unor inițiative internaționale care vizează protecția copiilor în sport, inclusiv proiecte și parteneriate precum GUARD – Safeguarding Children in Sport, care presupun:

-toleranță zero față de abuz;

-mecanisme de intervenție;

   -reacție instituțională promptă la sesizări documentate.

Safeguarding-ul nu este un slogan pentru rapoarte anuale sau conferințe.

Este o obligație continuă, mai ales atunci când victimele sunt copii.

Cazul FRGR: când tăcerea devine politică instituțională

În cazul Federația Română de Gimnastică Ritmică, au fost semnalate zeci de situații de abuzuri și discriminări la care sunt supuse sportive minore. Nu vorbim despre zvonuri sau conflicte interne minore, ci despre:

-sesizări scrise;

-documente;

-mărturii;

-concluzii formulate de o comisie neutră, care a confirmat existența abuzurilor și a transmis către COSR propuneri concrete de măsuri.

Și totuși, în fața acestor fapte, COSR, prin președintele Mihai Covaliu alege tăcerea.

Președintele COSR, Mihai Covaliu, tace.

Tace în fața documentelor.

Tace în fața confirmărilor.

Tace în fața copiilor abuzați.

Această tăcere nu mai este una personală. Este o tăcere instituțională, cu efecte directe asupra victimelor. Pentru că fiecare zi fără reacție transmite un mesaj clar:

Abuzul poate continua. Nimeni nu intervine.

Neutralitatea nu există în fața abuzului

Atunci când sunt implicați copii, neutralitatea este imposibilă.

A nu interveni înseamnă a lua partea agresorului.

A amâna înseamnă a prelungi trauma.

COSR nu poate invoca autonomia federațiilor ca scut moral. Autonomia nu justifică abuzul, iar Carta Olimpică este limpede: protecția sportivului prevalează.

Tăcerea nu mai este o opțiune

Sportul românesc nu mai are nevoie de comunicate elegante și formule goale. Are nevoie de acțiune, responsabilitate și curaj instituțional.

Tăcerea poate fi, uneori, ruptă din Rai.

Dar în fața abuzului asupra copiilor, tăcerea este ruptă din indiferență.

Iar indiferența, în sport, face victime.