RMN, RVM și alte acronime care îmi ocupă visele

Mai întâi am scris greșit prima variantă de titlu pentru acest articol. În loc de “Mindfulness la RMN” - investigația medicală pentru genunchiul meu - am scris RVM. Dacă știți ce sunt RVM-urile, probabil zâmbiți. Dacă nu știți, nu contează prea mult pentru povestea de față.

Ce contează e că greșeala asta mică mi-a spus ceva despre mine: eram atât de absorbită de o altă problemă profesională, încât creierul meu a făcut o substituție automată. Pilot automat. Exact ce încerc să predau oamenilor să observe și să întrerupă.

Bine ați venit în săptămâna mea.

Genunchiul drept a decis, fără consultare prealabilă, că a lucrat destul. Nu dramatic, nu cu un moment clar de „acum s-a întâmplat ceva.” Pur și simplu a început să doară și să nu mai funcționeze așa cum știam eu că funcționează un genunchi.

Prima reacție - și o spun cu toată sinceritatea - n-a fost îngrijorare. A fost vocea aceea internă, promptă și nemiloasă: ce ai făcut greșit?

Eu, care le spun tuturor la ZEN-ISH să nu forțeze, să-și asculte corpul, să îi respecte limitele. Eu, cu leziune de cartilaj. Logica impostoarei din capul meu era perfectă și irefutabilă: dacă eu, care predau asta, am ajuns aici - înseamnă că fie predau prostii, fie sunt o ipocrită. Probabil ambele.

Și, ca să nu rămână nicio îndoială, a venit și remarca unei practicante: nu ne spui tu tot timpul să ne ascultăm corpul?! Și apoi mama: trebuie să te oprești cu yoga asta. La care am devenit defensivă instant. Mama, nu e de la yoga! Argumentele raționale au venit câteva minute mai târziu. Prima reacție a fost cea a versiunii mele dinainte de ZEN-ISH, bine conservată în creier de zeci de ani de antrenament.

Îl recunosc, modelul ăsta. E vechi și familiar și destul de incomod de văzut în acțiune la tine.

Ce s-a întâmplat în continuare n-a fost o transformare spectaculoasă. A fost ceva mult mai modest și, tocmai de aceea, mai util de povestit.

Coaching-ul - în varianta de auto-coaching, pentru că și asta e o practică reală, - a însemnat o singură regulă pe care mi-am impus-o: să nu trag concluzii înainte să am informații. Genunchiul stâng trecuse prin ceva similar acum zece ani. Știam clinica, știam procesul, știam că se poate rezolva. Am folosit ce știam deja în loc să reinventez roata în mijlocul durerii.

Yoga m-a ajutat să-mi înțeleg corpul din interior. Ani de practică înseamnă că știu cum se simte o tensiune față de o durere, unde compensez, cum mi s-a schimbat mersul pentru a evita durerea. Exercițiile de kinetoterapie le-am executat mai bine și mai eficient pentru că înțelegeam ce se întâmplă și de ce. Corpul nu era un mister de gestionat, ci un partener de ascultat.

Mindfulness-ul a însemnat să stau cu ce se întâmpla și cu ce simțeam fără să fug și fără să amplific. Au fost frică, frustrare, rușine, recunoștință - uneori toate în același sfert de oră. Le-am observat pe fiecare. Le-am dat nume. Le-am lăsat să se manifeste și apoi să treacă. N-am rezolvat nimic cu asta, dar am oprit spirala. Există o diferență mare între a simți o emoție și a te instala în ea ca și cum ar fi o stare permanentă.

Trei zile mai târziu: diagnostic clar, tratament început, kineto programat, programul reorganizat fără să cadă nimic esențial. Am ajuns chiar și la un vernisaj - ceea ce poate părea excesiv, dar eu îl consider parte din tratament. Nu te vindeci eliminând tot ce îți face plăcere.

Și ceva neașteptat: la începutul săptămânii, când durerea îmi afecta și starea și gândirea, vedeam totul în negru, eram critică și grumpy, mă luptam cu o parte dintr-un proiect care pur și simplu nu mergea. De miercuri, cu diagnostic și plan, m-am trezit noaptea cu o idee clară: să amân ce nu merge în loc să forțez. Toată lumea a fost de acord. S-au aranjat toate.

Mintea limpede face treabă mai bună decât mintea încăpățânată. Lucrul ăsta sună banal până când îl trăiești.

Nu vreau să închei cu o morală prea ordonată, pentru că săptămâna n-a fost ordonată. A fost haotică și inconfortabilă și, pe alocuri, amuzantă, mai ales privind retrospectiv.

Ce rămâne e asta: yoga, mindfulness și coaching nu te scutesc de momente dificile. Nu fac genunchii mai rezistenți, nu elimină vocea impostoarei. Ce fac e să scurteze distanța dintre momentul în care deraiezi și momentul în care observi că ai deraiat.

Intervalul ăla mic - dintre reacție și revenire - e locul în care se construiește practica.

RMN sau RVM, creierul continuă să lucreze. Important e să știi când să îl întrerupi.

Dacă îți amintește de ceva din experiența ta, scrie-mi. Și dacă știi pe cineva căruia i-ar prinde bine articolul, trimite-i mai departe.

Și dacă nu îți dă pace întrebarea “ce e un RVM?”, ei bine, prescurtarea vine de la Reverse Vending Machine și este un automat de colectare a ambalajelor de băuturi SGR. Nu m-a lăsat inima să las ceva nelămurit - alt model mai vechi, pe care însă îl consider folositor, cel puțin deocamdată.

Share