Conștiință și personalitate. Delirium și ce?

Când toceam psihiatria în facultatea de medicină, am învățat că omul are un câmp al conștiinței, care e instantanee, și cu care „testează realitatea” cu toate percepțiile ce derivă din ea și dar și propriile gânduri și emoții, și o personalitate, care e o integrală a tuturor momentelor de conștiință, de-a lungul anilor, ca funcție care ne definește temperamentul și caracterul și ne prezintă restului lumii.

Când cineva suferă de delirium, asta e o fluctuare masivă a câmpului conștiinței. Realitatea e instabilă, ai halucinații - vezi și auzi, dar mai ales vezi, lucruri care nu sunt acolo, ciudat e că sunt lucruri înspământătoare, șerpi, șobolani, insecte, străini care ți-au intrat noaptea în cameră și nu știi ce vor. De cele mai multe ori, ți-ai pierdut reperele de timp și spațiu, nu știi nici unde ești, nici în ce an. Deliriumul e o suferință a creierului, nu e ceva tomai „psihiatric”, pentru că are o cauză exerioară, toxică, neurologică etc. 50% dintre personale vârstnice fac delirium după o intervenție chirurgicală mare.

Când ești alături de cineva care face delirium, nu ca doctor, ci ca apropiat, ca fiu, de exemplu, când nu ți-ai văzut niciodată părintele așa, câmpul conștiinței ți se ascute. Îți dai seama că viața de zi cu zi e un vis și asta e realitatea, urgentă, trage de tine, nu îți dă drumul. Restul e rutină și pierdere de vreme.

În schimb, ce ți se dezintegrează, cel puțin subiectiv, e personalitatea. Acum ești un războinic gata să facă față situației, în clipa următoare ești un laș care vrea să fugă într-un colț și să adoarmă; acum ești un optimist și te gândești că totul va fi bine, dar basculezi într-un pesimism în care viitorul e impenetrabil; ești un copil plângăcios, ești un înțelept stoic. Ca să facă fața, mintea își tot schimbă măștile, căutând-o pe cea mai potrivită.

Dacă tulburarea conștiinței e deliriumul, cum se cheamă când propria oglindă interioară se tulbură astfel?

Și dacă suntem doar măști interșanjabile, mai e personalitatea cu adevărat o sumă a conștiinței, clipă de clipă? Sau suntem complet separați, geniul interior fără atribute și actorul de circumstanță?