Pe vremea mea, tiktokul se dădea pe compact disc

Îmi place acest misterios “pe vremea mea“ pentru că poate însemna orice. Poate anii ‘90, poate anii 2000, poate anii ăia doi de pandemie în care am stat acasă cu câinii și m-am jucat mult pe PlayStation. Poate că vremea mea e chiar acum, în 2026, anul în care am făcut două vârfuri de peste 2.500m într-o lună. Poate că vremea mea urmează, pentru că sunt încă (relativ) tânăr. În fine.

Cert e că în timpul existenței mele am prins un moment în care clipurile scurte cunoscute acum sub numele general de tiktokuri circulau offline, pe un CD pe care-l primeai de la un prieten sau coleg de clasă. Nu știai ce e pe ele. Cascadorii cu mașini, bucăți tăiate din filme, animale făcând chestii animalice, căzături amuzante, scene sexi, compilații de bășini, putea fi orice.

Problema era că CD-ul era unul singur și noi ăștia care voiam content video eram mai mulți. Se stătea la coadă pentru clipuri, așa cum se stătea pe vremea comunismului pentru mâncare. Putea dura o zi întreagă ca un coleg să ducă CD-ul acasă, să-l copieze și să ți-l aducă înapoi. Timpul avea altă viteză atunci.

Dacă voiai acces rapid și nelimitat la colecția de comicării video, făceai un efort, cumpărai un CD gol și te rugai de un prieten mai bogat, care avea CD-Writer la calc, să-ți ardă o copie, să mai pui un CD în circulație. Sau mergeai la fratele mai mare al unui prieten, cum am fost eu la un moment dat.

Fratele mai mare al colegului meu de liceu locuia cu soția și copilul. Pe vremea aceea, o diferență mare între frați însemna că unul a fost plănuit și unul a fost făcut din neatenție. Acum, o diferență mare între frați înseamnă că au rezultat din căsătorii diferite.

Pe vremea aceea, diferența dintre un bărbat și un băiat se vedea în dotările calculatorului. Bărbatul avea un calc cu mai mulți giga, mai mulți rami, monitor mai mare, CD-Writer și trei boxe, nu două, pe care le dădea la maxim, să simți bașii, în ciuda vecinilor. Calc din banii lui, nu din banii părinților.

Până să-mi facă CD-ul, fratele mai mare mi-a pus toate manele noi din Winamp-ul lui, mi-a arătat când de bine rulează jocurile, cum se văd filmele pe care le avea direct pe hard pentru că-și permitea hard mare, pe care încăpeau zeci de filme, toate astea în timp ce fuma la doi metri de un copil de un an și bea dintr-o cola de doi litri, stând la un birou de pal melaminat într-o sufragerie cu mobilă din lemn masiv, vechi, rămas de la bunici.

Povestea asta e echivalentul digital al lui “pe vremea mea, mergeam pe jos la școală zece kilometri prin nămeți și înconjurat de lupi“. Sincer să fiu, am și una de-aia, pentru că în liceu făceam naveta cinșpe kilometri cu autobuzele de mineri (care erau la jumate de preț față de cele normale).

Fac comparația pentru a da puțină perspectivă lucrurilor și a arăta cât de departe am ajuns. Pentru a vedea o gașcă de clipuri funny cu un sfert de secol în urmă, trebuia să aștepți zile, săptămâni, să umbli, să ai relații, să plimbi CD-uri, să asculți manelele și laudele unor frați mai mare, să stai în fum de țigară. Acum, trebuie doar să miști un deget. Atât.