Drumul spre minimalism: ziua 1

Uneori mi se pare că am foarte multe lucruri. Cărți, haine, jucării, sârme care poate o să-mi trebuiască vreodată la ceva, gadgeturi, ochelari de soare, de-astea. Alteori, mi se pare că n-am chiar atât de multe lucruri. Într-o sumarizare gicăhagiană, s-ar putea spune că am lucruri așa și așa multe, dar nu prea multe.

Când am auzit un prieten că vrea să aplice procedura aia clasică din minimalism în care arunci o chestie pe zi, timp de un an, pentru a-ți decongestiona mediul și a-ți simplifica viața, m-am gândit că e super ironică faza.

De ce să prelungești minimalismul atât de mult, aruncând o chestie pe zi, când poți să-l faci subit, dintr-o singură mișcare, scăpând de trei sute șaijde chestii dintr-un foc? De ce să nu maximizezi minimalismul? Așa m-am gândit eu.

Apoi m-am gândit că nu mi-ar strica o cură de genul acesta. Pentru sănătatea dumneamea, să am măcar o lună în care mai scap din lucrurile mele așa și așa multe. Nu de alta, dar așa aș putea face loc pentru altele, mai noi, mai frumoase, mai bune.

În biroul meu sunt cele mai multe lucruri ale mele. Așa că am început de acolo.

M-am uitat la biroul pe care am douăzeci de carnețele și un suport în care stau înghesuite cel puțin cincizeci de pixuri. Sunt bune. Ar fi aiurea să arunc ceva util. Și nici n-aș vrea să modific în vreun fel locul unde îmi scriu eu glumele.

M-am uitat la cutia de lemn pe care scrie Useless Box și care are o manețică pe care, dacă o apeși, iese un deget și o apasă în direcția opusă. E primită cadou și ar fi aiurea să arunc un cadou așa funny.

M-am uitat la bibeloul cu un călugăr shaolin pe care l-am primit la un Secret Santa în liceu, dar portocaliul ăla arată atât de bine în fața peretelui albastru încât ar fi păcat să stric estetica chaos chic a biroului pentru atât de puțin (minimalismul e un trend efemer și n-o să reziste mult în fața consumerismului promovat de capitalism).

Și apoi am găsit prima victimă.

Printre figurinele din bibliotecile mele am o maimuță albastră din Avatar care nu prea are ce căuta acolo. Iron Man îmi păzește colecția de benzi desenate. Câinele e un Dobby din marțipan care a stat pe un tort primit de ziua mea. Batman e Batman și Familia Simpson e un reper cultural și istoric. Mai am și niște X-Men din Lego care fac lobby pentru diversitate, un Gandalf mic care-mi aduce aminte că cea mai mică creatură poate face cea mai mare diferență, dar și un Darth Vader care-l strânge de gât pe Spiderman pentru că arta nu trebuie să aibă mereu sens.

Doar extraterestrul na’vi e acolo total random și nejustificat. L-am adus din SUA în 2010, habar n-am de ce, după ce l-am găsit sub o masă când lucram chelner într-o pizzerie. Are baterii, dar mecanismul e stricat și nu se aprinde nimic în el, așa cum nu se aprinde nimic în mine când mă uit la el. Iar dacă obiectul nu face să scânteieze în tine o bucurie, trebuie să scapi de el. Așa zice Maria Minimalista.

Maimuța albastră o să fie primul meu pas spre (niște) minimalism. Am decis să o retrogradez din decorațiune în gunoi. Dacă până acum era un fel de jucărie, de acum încolo o să fie doar poluare. Sursă de microplastice. Ceea ce, dacă stau un moment să macin mintal situația, nu e neapărat ok. Efectiv, fac un bine mediului înconjurător dacă o mai țin puțin în casă. Ar fi chiar iresponsabil din partea mea s-o arunc. E plastic dur, nu se poate recicla (așa cum s-a reciclat scenariul Avatar 2 pentru a se face Avatar 3).

Deci o pun înapoi în vitrină, lângă Groot și Yoda, alte jucării din plastic cu proveniență dubioasă. Le păstrez pe toate. Nu pentru că aș ține eu atât de mult la niște jucării, ca un copil mic, ci pentru a face un bine planetei.