În infantilitatea mea naivă, consideram că poezia nu poate exista fără rimă. Versurile care nu sunau frumos din coadă mi se păreau doar un fel proză super scurtă dispusă excentric pe foaie. Eram mai concentrat pe formă, decât pe fond.
Acum, în maturitatea mea naivă, știu că substanța e cea care impune poeticul. Și că orice expresie umană ce capătă formă scrisă poate fi poezie atât timp cât emoția din spatele ei e una puternică.
Ieri, citind Lapvona, de Ottessa Moshfegh, gândurile mi-au deviat către poetic cu o brutalitate ce m-a obligat efectiv să le scriu în aplicația de notițe. După care mi-am adus aminte că am mai pățit emoționări similare, ajungând să scriu, aproape fără să vreau, poezie.
Nu multă. Una, maxim două, dar totuși…
Așa că am luat poeziile, le-am amestecat, și le-am vărsat într-un newsletter. Unele sunt disponibile pentru toată lumea, celelalte le sunt disponibile doar plătitorilor.
dacă tăceam, filozof rămâneam.
pentru asta sunt cunoscuți filozofii:
felul în care își țin opiniile pentru ei.
păcătuiesc
pentru că mi’e frică
de Raiul în care
n-am să cunosc pe nimeni.
mă simt ca un AI
de fiecare dată
când răspund prost la întrebări
când distrug mediul
când fur din munca altuia
și când îți recomand să te abonezi la mine pe bani.
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.