Anii trec și obsesia mea față de gunoaie tot crește pe măsură ce văd cutia mea de reciclabile de sub chiuvetă dând pe afară, sau clopotele din cartierele bucureștene pline cu de toate, sau mobilă veche blocând accesul la ele. Nu e doar vina cetățeanului, căci n-au existat campanii serioase care să explice ce facem cu fiecare tip de deșeu. Dar cum să ai campanii naționale când fiecare oraș, fiecare sector se gospodărește și comunică altfel?
🧴 Cel mai tare m-a scos din minți un episod din Sectorul 3, când al nostru Robert Negoiță a decis să numească gunoiul menajer (cel care ajunge la groapă) „biodegradabil” și a printat pliante prin care îndemna cetățenii să arunce la biodegradabil inclusiv absorbantele și scutecele folosite. Ca să simplifice comunicarea și categoriile, mi-a spus cineva din echipa Primăriei, și ca să protejeze categoria uscată.
🚮 Totuși, când am văzut culoarea maro (asociată, de regulă, cu compostul, care, ideal, poate fi valorificat), cuvântul biodegradabil și scutece pe aceeași foaie, am crezut că văd eu maro în fața ochilor. Nu era mai cinstit să-i spunem simplu „menajer”, adică cel-ce-va-ajunge-direct-la-groapă, și să nu mai pretindem că facem altceva?
Povesteam unui specialist care conduce un depozit de deșeuri treaba asta, acum câteva luni, ca să aflu dacă am înnebunit eu. Mi-a spus, însă, că observația e corectă. „Pamperșii nu au ce căuta în gunoiul bio, nici scutecele, nici părul de om sau de animal, nici deșeurile de igienă personală.”
🔎 După ce i-am arătat și poza de mai sus mi-a spus să merg mai departe, să fac o adresă către Primăria de sector, una către Asociația de Dezvoltare Intercomunitară (ADI), alta spre operatorul de salubritate, sau chiar spre Garda de Mediu, căci gunoiul menajer de groapă (de obicei marcat cu gri sau negru) e cu totul diferit de ce ar putea fi gunoiul biodegradabil. Recunosc că nu am apucat să fac ce mi-a spus și băltesc, adesea, în propria vinovăție – că văd lucruri și nu am energie să le strig.
🗑️ Dar dincolo de obsesiile mele de cetățean, latente și în ratare, ce pot să fac este să mai înțeleg din cadrul larg în care se întâmplă toate cele. Așa că m-am întors la unul dintre experții-cheie din zona de gestionare a deșeurilor, Raul Pop, astăzi secretar de stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Discuția a venit și ca un update și o completare la acest mini-ghid în lumea deșeurilor, conceput acum doi ani pentru Panorama (de-acolo poți înțelege mai detaliat și categoria de biodeșeuri).
🎤 Începem și noi discuția tot de la compost și trecem prin alte câteva subiecte importante precum centrele de colectare cu aport voluntar (CAV), deșeurile textile sau ghenele cu tobogan; vorbim un pic și despre responsabilitatea Ministerului Mediului versus cea locală pe diferite fronturi, dar și despre nevoia dis-pe-ra-tă de o campanie națională de comunicare în jurul gestionării deșeurilor.
❗ E o ediție mai lungă, dar a și trecut ceva timp. Dacă ți se fragmentează emailul, deschide linkul direct pe Substack – și poate-i găsești timp în metrou sau în pauza de masă.
Biodeșeul este poate cel mai bun exemplu de infrastructură care există pe hârtie, dar nu funcționează în realitate (deși au existat unele încercări). O lege din 2020 prevedea colectarea separată (și la blocuri) a acestei categorii. Pubelele au și apărut în unele orașe, unele cartiere, dar cercul complet pentru cetățeni – de la aruncat până la obținerea unui compost (rezultatul final după tratarea acestei fracții) bun de folosit – nu e complet, în majoritatea cazurilor.
În mediul rural lucrurile merg ceva mai bine, arată Pop, pentru că există o distincție naturală între biodeșeurile din gospodărie – coji de ouă, de legume, fructe sau alte resturi de la gătit; și deșeurile verzi din curte – frunze, crengi, resturi vegetale. Cele din urmă sunt relativ curate și merg în altă parte fără mari probleme. Asta putem vedea și în orașe – mașinile primăriilor care vin să colecteze, separat, crengi și frunze din grădinile blocurilor.
Biodeșeurile din gospodărie, însă, mai ales la blocuri, se complică. Un amestec de resturi alimentare, coji și oase poate fi gestionabil, „dar dacă intră și un bec ars sau o baterie, totul devine o problemă”, spune Raul Pop. Diferența dintre ce funcționează și ce nu e adesea doar atât — ce a aruncat cineva, undeva din neatenție.
Asta a fost de fapt prima problemă în eșecul acestei legi care a tot stat fără norme de implementare: oamenii au aruncat de la început în pubela de biocompost tot ce le-a venit la îndemână: plastic, baterii, resturi de tot felul. Nu din rea-credință neapărat, ci pentru că nu a existat o comunicare clară, ba uneori foarte confuzantă, ca și în cazul Sectorului 3.
Partea bună pe care am înțeles-o, însă, din discuția cu Pop e că operatorul de salubritate măcar rezolvă parțial o situație: OK, clar nu produce compost de calitate (sau deloc), dar protejează celelalte fluxuri – pubela de biodeșeuri, unde există, e ținută separat (ca și cea de menajer) tocmai ca să nu contamineze ce se poate sorta și recicla; vezi plastic, carton, sticlă, sperăm mai multe haine.
📌 A doua problemă e legislativă și e pe cale să fie rezolvată prin clarificări, subliniază Pop: în România nu există încă o reglementare clară privind împrăștierea compostului rezultat din colectarea prin operator pe sol agricol. Motivul e serios: compostul poate conține nichel, cadmiu, plumb din bateriile aruncate accidental în categoria asta, și nu vrei să fertilizezi grădina de roșii cu metale grele.
Ce ajută să înțelegem de aici e că biodeșeul nu e un flux unic – și asta e tocmai problema. Ca să poți reglementa ce se întâmplă cu el, trebuie mai întâi să separi și categoria asta în alte mici categorii, cu destinații diferite.
📌 Prima categorie e, deci, compostul curat – provenit din deșeuri vegetale, din cantine și restaurante, sau din gospodării cu colectare separată riguroasă. Acesta poate ajunge pe sol agricol și reglementarea pentru el e aproape gata, deblocată deja cu Ministerul Agriculturii, precizează Pop. Ministerul are, astfel, o poziție clară: solul fertil e pentru hrană, și nu vrei să ajungă pe el orice. Dacă materia primă e curată, produsul final – compostul, îngrășământul rezultat – e utilizabil.
📌 A doua categorie e biodeșeul mixt din gospodării – coșuri de fructe, resturi alimentare, oase, și inevitabil câte un bec sau o baterie aruncată din neatenție. Acesta nu poate merge pe sol și, dacă nu există în zonă o infrastructură de ardere a acestor deșeuri ca să devină biogaz, ajunge tot la groapă.
📌 A treia variantă, pentru fluxurile suficient de curate, e tocmai biogazul ca țintă de prelucrare, dar și asta presupune o separare prealabilă serioasă, greu de garantat, momentan, la nivelul cetățeanului obișnuit de la noi.
Ca să funcționeze oricare dintre variante, e nevoie ca oamenii să arunce corect – și ca salubriștii să poată refuza ridicarea când asta nu se întâmplă, spune Pop. Momentan nu prea pot. Câteva consilii locale au încercat să adopte regulamente în acest sens, dar fără bază legală clară, hotărârile au fost blocate sau nu au trecut.
Reglementarea pregătită de Ministerul Mediului vrea să schimbe asta: dacă salubristul găsește biodeșeuri aruncate peste hârtie și carton, nu le ridică și avertizează cetățenii. Există riscul că unii vor alege să arunce ilegal – dar trebuie început de undeva. Pe de altă parte, orice reglementare permisivă vine cu un risc suplimentar: apare imediat cineva care o abuzează, arată Pop, adică ignoră bateriile, declară că n-are, și aruncă totul la un loc (cazuri au fost). „Reglementarea trebuie să fie suficient de clară cât să limiteze abuzul – și asta înseamnă control, care înseamnă costuri și capacitate administrativă.”
Logica operatorului de salubritate e totuși solidă pe termen lung, arată Pop: el creează masa critică. Cu volum suficient colectat separat, poți creiona pasul următor – o stație de compostare, un parteneriat, o folosire concretă a produsului final. Procesul în sine de tratare a compostului durează de la șase până la zece săptămâni, în funcție de sezon și compoziție, după care obții niște zeci de saci de compost, dintr-un flux colectat cu trei camioane pe zi. „Nu e spectaculos, dar e începutul unui ciclu care poate funcționa.”
Un alt val care ia avânt în paralel este compostarea comunitară, cum vedem că se dezvoltă în București – există deja o hartă a locurilor unde poți duce compostul, dar și aici pare că legislația poate deveni mai complicată decât ar fi anticipat cetățenii de la Academia de Compost. Este o soluție reală, însă la scară mică, spune Pop.
Când vorbești de șase milioane de tone de biodeșeuri la nivel național, grădinile comunitare absorb poate o tonă, în total. Compostarea la bloc are șanse ceva mai bune de scalare, administrația locală poate elibera spații, ADP-ul poate gestiona procesul – dar rămâne o piesă mică din puzzle-ul mare. Grădinile comunitare, oricât de valoroase social, cer multă muncă voluntară și nu se scalează ușor. „Dreptul de a le înființa poate fi acordat prin lege, dar dreptul nu înseamnă și obligație – și fără obligație, lucrurile se întâmplă rar la scară.”
Rămân însă o soluție viabilă pentru cetățenii care vor să-și micșoreze amprenta generală de gunoi produs și să hrănească și o grădină de bloc cu compostul rezultat în proces.
M-am bucurat anul trecut când am aflat că România ar putea avea o rețea națională de câteva sute de centre de colectare cu aport voluntar, finanțate prin PNRR, menite să îmbunătățească reciclarea deșeurilor toxice sau din construcții, printre altele. Bineînțeles că implementarea lor se confruntă cu provocări legate de costuri, comunicare și riscuri operaționale.
Ce înseamnă asta mai exact? Că avem aproximativ 500 de proiecte și vreo 3.000 de primării în România, adică oricum ai da-o, unii cetățeni tot vor sacrifica timp și combustibil ca să ducă legal, unde trebuie, niște gunoaie mari. Dar tocmai asta s-ar putea să fie descurajant. Chiar dacă CAV-urile sunt gândite să funcționeze gratuit, în baza unui buletin, distanța s-ar putea să-i determine pe mulți oameni să spună că și pe câmpul vecin e gratis să le arunce, în continuare.
Dar dincolo de asta, spune Raul Pop, important de știut e și că fondurile PNRR asigură doar investiția inițială pentru aceste CAV-uri. Adică e gratis pentru cetățeni, dar rămâne o treabă „gratis” și pentru primării, care au nevoie să se gândească de unde vor plăti oameni pentru pază, pentru încărcare și descărcare de marfă, pentru plata utilităților, practic pentru gestionarea centrelor pe termen lung.
În alte cuvinte, ne place gratis, dar „cineva trebuie să acopere costurile, ar trebui ca materia să fie vandabilă”, spune Pop – apropo de gunoiul ca afacere –, „să știu cui dau mai departe, ca să transforme 20 de saci cu moloz într-o materie primă pentru o construcție; să ai contracte”. Practic, ce spune secretarul de stat e că, dincolo de deschiderea acestor CAV-uri, e nevoie de o strategie pentru crearea unei piețe, și a unui flux cât de cât previzibil și a unor fonduri pentru mentenanța CAV-urilor, dacă vinzi, spre exemplu, cu 3 lei un sac de moloz.
Practic, faptul că nu avem toată infrastructura funcțională, ci facem pe bucățele, când prindem niște fonduri, o să întârzie dezvoltarea acestor CAV-uri. Mai e și obiceiul ăsta al nostru, cum subliniază Pop, de a ne arunca în niște proiecte, pentru că sunt „niște fonduri” disponibile pentru asta. „Când în mod normal (idealist, știu), ar trebui să zici – am o problemă cu deșeurile voluminoase; cât de mare e problema? De un miliard de euro, bun, hai să vedem de unde facem rost de ei; dar noi plecăm invers, de la sunt niște fonduri pentru CAV-uri”. Momentan, nu există niciun mecanism legal prin care să fie asigurată continuitatea sau sprijinirea acestor CAV-uri, de aceea Pop spune că Ministerul Mediului încearcă să creeze unul.
În lipsa CAV-urilor, ce s-a întâmplat până acum a fost, oricum, o înțelegere între primării și agentul de salubritate, ca să prindă câteva ture separate, pentru a ridica voluminoasele din orașe. Probabil ai mai prins că în baza unei rezervări prin primării, voluminoasele se ridică uneori și săptămânal, în limita unor kilograme/ cetățean/ lună. Vorbim de mobilă sau echipamente electrice (pentru cele din urmă există și răspunderea extinsă a producătorilor și pot veni de acolo bani suplimentari).
Dar pentru saltele și dulapuri, spre exemplu, nu există finanțări suplimentare, subliniază Pop. „Te apuci și le colectezi, după aceea încerci să le vinzi tu ca operator, cu speranța că îți acoperi costurile, sau măcar o parte din ele”. Iar cei care ridică lemn vor spune ți-aș ridica lemnul, dar separă-l de textil și de metal, că vreau doar cadrul.” (De aici și provocarea colectării selective, mai ales din materii precum saltele cu arcuri și tapițerie)
Așa că dacă locuiești într-un oraș care a ajuns pe lista finală de CAV-uri, prin Planul Național de Redresare și Reziliență, dar nimeni nimic încă, în teren, stagnarea e cauzată, cel mai probabil, din cauza multor semne de întrebare în gestionarea pe termen lung. Cert e că, o primă presiune vine de la cetățean, spune Pop: deșeurile există, iar dacă nu are unde să le ducă, le aruncă pe câmp, lângă o hală sau în spatele blocului.
Ca să ne întoarcem la reglementări, „suntem în revizuirea Planului național de gestionare a deșeurilor, unde trebuie introduse prevederi clare pentru textile (colectate acum separat) și pentru deșeurile din construcții”. Mai rămâne, însă, o categorie ignorată, avertizează Pop: deșeurile periculoase din gospodării – chimicale, vopsele, solvenți, detergenți, înălbitori și alte produse similare, care și-ar găsi locul într-una dintre categoriile acestor CAV-uri.
➡️ De participat: Pe 4 aprilie, între 14:00–18:00, CotroShare și Repair Café București organizează la Throwback II (Cotroceni), un eveniment gratuit unde meșteri specializați îți repară textile, ceramică, bijuterii și electrocasnice mici – un gest de upcycling de la firul ierbii împotriva consumului excesiv. Sunt acceptate textile (tivuri, petice, upcycling), ceramică tehnica japoneză Kintsugi, bijuterii neprețioase și mici electrocasnice.
Textilele sunt un alt flux de deșeuri cu o poveste complicată. Pubelele dedicate colectării hainelor au apărut deja în mai multe orașe mari, ca urmare a unor obligații legale – dar imaginile din teren spun multe: sunt suprapline, cu haine revărsate în jur, ceea ce ne face să ne întrebăm, evident, ce se întâmplă cu ele mai departe. Răspunsul scurt și neîndulcit e că, cel mai probabil, sunt arse. Nu pentru că nimeni nu vrea să le recicleze, ci pentru că tehnologia de reciclare a textilelor este, la nivel european, încă într-un stadiu experimental.
Problema fundamentală este compoziția, arată Pop. „A recicla blugi – unde știi relativ bine ce material ai – e cu totul altceva față de a recicla o haină obișnuită, care poate conține un amestec de fibre naturale și polimeri sintetici: elastan, poliuretan, tot felul de combinații cu comportamente tehnologice diferite, care se topesc la temperaturi diferite sau reacționează imprevizibil.”
Există totuși două direcții bune:
📌 Prima este colectarea separată, care se extinde treptat și poate fi corectată acolo unde lipsește, prin control și transparență, spune Raul Pop.
📌 A doua este piața de second-hand, din ce în ce mai activă – dar comercianții de haine second-hand semnalează și aici o problemă practică: odată ce o haină ajunge în pubela de colectare, e greu de recuperat pentru reutilizare.
Traseul ar trebui să fie altul, arată Pop – predarea directă, de exemplu, către Direcția de Asistență Socială a primăriei, care ar putea sorta ce se mai poate folosi de ce a devenit deja deșeu. Magazinele de caritate care au funcționat în București mergeau pe logica asta, însă practica nu s-a extins.
Motivul e, în mare parte, instituțional: Direcția de Asistență Socială și Direcția de Mediu comunică rar și nu au abordări comune, subliniază secretarul de stat. E un nod care se poate dezlega — dar cineva trebuie să vrea să-l dezlege.
Între timp, rămâne complicat să prevezi ce o să primești, să știi ce sau cât or să arunce oamenii, dar din nou, trebuie să începem de undeva, spune Pop. De asta, trebuie să îl izolăm de restul deșeului, măcar să poți vedea, în timp, ce ai acolo și să poți face statistici.
Momentan, nu există o legătură făcută între oamenii care ar putea să le preia, însă avem nevoie de conexiuni concrete între cei ce ridică și manevrează deșeurile textile și cei interesați de ele. Începutul poate veni de la un antreprenor care a investit într-un SH și se întreabă cum poate primi mai multe haine, spune Pop. „Merge la primării și spune domnule primar, doamna responsabilă de mediu, doamna de la asistență socială, nu vreți ca împreună să găsim o metodă prin care jumătate să plece la revânzare (sau distribuire către categorii vulnerabile) și doar jumătate să ajungă la deșeuri?”
Altfel, chiar dacă sună frustrant, „Bucureștiul” nu poate sta cu biciul pe toate primăriile din țară, arată expertul. „Nu poți merge fizic în Fălticeni să le explici cum să colaboreze cu vecinii (că vorbim de CAV-uri, textile ori altele) – și cu atât mai puțin în celelalte 3.200 de primării din țară; nu există resurse pentru asta și nici nu ar fi sustenabil.”
Dacă ți-ai asumat să fii managerul unei comunități, păi fii managerul comunității, spune Pop. Nu poți vrea titlul și puterea, dar să muți răspunderea doar la București.
➡️ De văzut: Muntele de Haine. La un an de când colectarea separată a textilelor a devenit obligatorie în România, Harta Reciclării și Asociația Ecoteca constată același lucru: deși infrastructura de colectare există în majoritatea orașelor mari, lanțul complet, de la ridicare până la sortare, reutilizare sau reciclare rămâne disfuncțional. Astfel că în scenariul pesimist, hainele colectate separat ajung, astăzi, tot la incinerator sau la groapa de gunoi.
Ghenele de bloc sunt un alt nod care se dezleagă greu. Obligația de a le închide nu există în legislația centrală – totul depinde de regulamentele locale, de primărie și de Consiliul Local, explică Pop. Primăria Capitalei a adoptat un regulament care prevedea desființarea lor până în 2025, dar desființarea efectivă presupune mai mulți pași: cineva trebuie să inspecteze blocurile, și cineva trebuie să ofere o alternativă reală înainte să închidă tubulatura. Iar în unele zone, alternativa nu există încă.
Sectorul 2 al Capitalei e un exemplu de soluție aleasă prost: s-au grăbit să cumpere niște dulapuri pe care le-au sigilat și le-au lăsat pe stradă luni la rând, (și) pentru că sunt complicat de instalat și manevrat. Nu pot fi golite mecanizat (trebuie deschise manual, scoasă pubela, golită, pusă înapoi). Complet neproductiv, arată Pop. Pe lângă asta, evident, s-au strâns mormane de gunoaie în jurul lor.
„Atâta timp cât cetățeanul are o variantă, ghena de bloc – oricât de neadaptată cerințelor de colectare selectivă de astăzi – nu poți să-i ceri să renunțe la ea fără să-i dai ceva mai bun în loc.”
O soluție de mijloc ar fi să închizi tubulatura și să amenajezi în camera de la baza ghenei containere separate pe fracții, spune Raul Pop: galben pentru plastic, albastru pentru hârtie, maro pentru biodeșeu.
„Pe tubulatura în sine nu vei putea face niciodată sortare reală. Teoretic ai putea lăsa biodeșeurile să coboare pe ghena și să ceri oamenilor să aducă la subsol sacii cu deșeuri uscate – hârtie, carton, plastic – dar e nerealist să contezi pe atâta disciplină.”
Problema rămâne și una de spațiu și de obișnuință. Să mergi de la etajul șase jos la containere e mai incomod decât să arunci pe hol. Iar în orașele mari, găsirea unui loc pentru pubele suplimentare e o negociere urâtă la care nu ne gândim neapărat:
„Iei un loc de parcare – scandal, iei trei metri din spațiul verde – alt scandal, iei un metru de trotuar – la fel. Spațiul urban e scump și fiecare metru pătrat e contestat.”
Presiunea care poate accelera lucrurile e, din nou, o taxă mărită la groapă, spune Pop. Taxa la groapa de gunoi a crescut la 160 lei/tonă începând cu ianuarie 2026, dublând valoarea anterioară de 80 lei/tonă, tocmai pentru a descuraja depozitarea deșeurilor care ar putea fi reciclate și a stimula reciclarea. „Când depozitarea va costa suficient, primăria va face singură calculul: mai bine pune cinci pubele în plus și plătește 400 de lei pe tonă, decât să continue cu 500.”
La un cost de depozitare de 500 de lei pe tonă, o primărie are practic tot spațiul de manevră să construiască o soluție mai ieftină, iar companiile private intră firesc în ecuație: preiau deșeurile la un tarif mai mic decât depozitarea, transformând constrângerea financiară într-o oportunitate de afaceri. Problema reală nu este însă nivelul taxei în sine, ci voința primăriei de a căuta activ soluții – unele au găsit deja răspunsuri pentru majoritatea fluxurilor de deșeuri și cer ajutor doar pentru cazurile rămase, în timp ce altele stau blocate indiferent de context, explică Pop. „Se va întâmpla – dar cu scandal pe drum sau când costul alternativei va deveni prohibitiv și nu vor mai avea de ales.”
La nivel central, statul poate interveni în două moduri concrete, arată Raul Pop, pentru a ajunge la cetățean.
📍 Primul: transparență, până când comparația datelor devine inevitabilă. Dacă pui cifrele pe masă – performanța pe cap de locuitor, cantități colectate, procente de reciclare – și le pui alături, Fălticeni lângă Focșani, spre exemplu, dintr-odată un primar care stă pe loc vede că vecinul face ceva diferit. Iar de acolo până la un telefon prin care unul să-l întrebe pe celălalt ce face altfel e un pas mic. Această dinamică a început deja să se miște, spune Pop, „iar în câteva luni ar putea produce rezultate vizibile”.
➡️ Ministerul Mediului adună deja informații din teren. „Ce lipsește este forma în care ajung la oameni; un tabel cu 3.200 de primării nu va spune nimic nimănui. Ce funcționează este informația deja procesată: top 10 din țară, ultimii 10 din județ, unde ești tu pe grafic față de ceilalți.
Cineva care vede că orașul lui e la coadă are o reacție imediată; și asta e suficient ca să înceapă să pună întrebări. Platforma Ministerului Mediului urmează să găzduiască aceste date, inclusiv în reprezentări vizuale care să facă comparația intuitivă.”
📍 Al doilea instrument: O campanie națională de conștientizare pe tema deșeurilor. E în pregătire, dar condiționată de pașii unei achiziții publice, cu posibile contestații la pachet, deci fără un calendar cert momentan, subliniază secretarul de stat.
Campania este gândită să acopere câteva dintre temele esențiale: risipa alimentară, repararea și reutilizarea obiectelor, plasticul de unică folosință și biodeșeul, inclusiv compostarea atât comunitară, cât și la domiciliu. Provocarea reală nu e lansarea campaniei, spune Pop, ci să fie una care lasă ceva în urmă, într-un context în care memoria colectivă e din ce în ce mai fragilă.
Campania ar urmări, înainte de orice, să uniformizeze o serie de mesaje. Acum fiecare sector din București, cum ai văzut, comunică diferit, fiecare județ face altceva – și nu poți construi un comportament colectiv din zeci de mesaje locale diferite. Iar uniformizarea, spune Pop, „nu vine doar din comunicare, ci și din legislație, care în momentul de față lasă loc unor interpretări absurde”.
Principiul „plătești pentru cât arunci”, spre exemplu (n.r. - o schemă pe care trebuia s-o aplicăm în toată țara încă din 2019, și care implică să plătim gunoiul diferențiat, în funcție de tipul și cantitatea deșeurilor pe care le aruncăm) există de mult timp pe hârtie. Dar în câteva locuri din țară, arată Pop, s-a ajuns la situația în care cetățeanul care separă corect deșeurile plătește mai mult decât cel care aruncă totul la grămadă, exact invers față de spiritul reglementării, iar efectul e că demotivează tocmai oamenii care fac ce trebuie.
💡 Ca o concluzie amăruie, România rămâne codașă la reciclare nu doar din lipsă de voință, ci din cauza unor limitări reale: infrastructura de sortare avansată există în doar două locații din țară, restul deșeurilor ajungând la sortare manuală sau la incinerare, iar primăriile, supraîncărcate și subfinanțate, nu pot prioritiza investițiile în gestionarea deșeurilor.
💡 Cât despre sectorul privat, va interveni și contribui când matematica va fi și în favoarea lor, când masa critică de deșeuri colectate va justifica o fabrică de procesare, de orice fel. Înțelegem, deci, că, în lumea deșeurilor, fiind tot o mare afacere, motorul progresului rămâne între un mix de constrângerea legislativă și putere financiară, și mai puțin într-o convingerea ecologică.
Mulțumesc pentru încredere!
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.