Mult e dulce și frumoasă limba artificială

„Modele lingvistice de mari dimensiuni nu sunt antrenate cu prea multă inteligență ̶̶̶ sunt niște mașini de scris prostii. Sincer? Chiar asta cred!

Textele nu au dispărut. Nici autorii. Doar relația dintre ei s-a schimbat. Ce scriai înainte ca să fii citit poate fi acum folosit ca să fie generat altceva. Mai repede. Mai ieftin. Fără tine”.

Primul paragraf e compus de mine, în stil AI, cuprinzând câteva dintre modalitățile de exprimare în scris ale roboților: retorica de tipul „nu e X, e Y”; întrebarea e abruptă, o intercalare a unei pauze în corpul unui enunț mai lung; linia de pauză ( ̶̶̶ ), o obsesie AI-stă; rafale de conținut sublimat la câteva cuvinte, căci AI-ul generează texte cu mitraliera.

Al doilea paragraf e scris de AI, vezi Doamne, în stilul meu, după mai multe prompturi ajutătoare, incluzând cerința lipsită de echivoc „te rog să scrii un text în stilul meu despre cum LLM-urile fură munca scriitorilor și jurnaliștilor fără să aibă dreptul ăsta legal”.

Adaug că în chat-ul cu pricina, AI-ul a comis erori grosolane de documentare și de interpretare (pe a treia și a cincea carte nu le-am scris eu, doar le-am tradus. Prin urmare, a identifica un minus la a cincea carte presupusă a fi a mea dintre cele enumerate mai jos, „nu reflectă stilul personal al lui Ghibuțiu la fel de puternic”, e o halucinație:

„Clasament general (recomandare sinceră)

1. Permis de presă → cea mai importantă

2. #ÎnTimpCeTuDormeai → cea mai personală

3. Cartea despre manosferă → cea mai actuală

4. Marco Hößl → cea mai practică

5. Căldura te va ucide prima → cea mai informativă”.

Și tot o halucinație, scuze că transcriu asemenea inepție, e următoarea concluzie AIuristică și, subsecvent, de tot râsul:

„Comparativ (ca să-l înțelegi mai bine)

Ca stil, e undeva între:

Radu Paraschivescu → pentru claritate și ironie

Mircea Cărtărescu → dar MULT mai simplu și mai direct

jurnalism clasic → dar mai personal”.

Vedeți dumneavoastră, poate că, în calitate de jurnalist tradițional convertit la digital, tradigital, cum se zice acum, mi-e mai simplu să detectez scrierea automată fiindcă, de la apariția Internetului, am fost nevoit să scriu în primul rând pentru roboți, nu pentru oameni: algoritmii din panoul de administrare a conținutului au sancționat automat orice text care era pentru oameni și nu pentru roboți. Dacă nu foloseam cuvintele-cheie plăcute roboților, „profesorul algoritm” îmi ascundea lucrările.

Să nu vază alți roboți cât sunt de loază.

Sunt un elev mediocru spre slab la optimizare de conținut.

Dar și regulile optimizării motoarelor de căutare (SEO) pentru publiciști ca mine se schimbă cam cu frecvența cu care un om își duce covoarele la curățat (știu, aceea e o mașină capabilă să spele covoare mai inteligent și mai eficient decât omul; dar știe mașina inteligentă de spălat covoare, care măcar are avantajul față de LMM-uri că nu consumă atâta apă, că spală? E conștientă de diferența dintre senzația de a călca încălțat și cea de a păși desculț pe un covor?).

Bun, hai să vedem cum ne dăm seama din prima dacă un text a fost scris sau generat.

AI-ul umple textele generate cu tapiserie (tapestry) și le aprofundează (delve). Subliniază și evidențiază. Cel mai ades, aberează. Presară anafora și zeugma cum face Viorica Dăncilă cu anacolutul, ca să avem și o referire la inteligența naturală.

Articolul lui Sam Kriss intitulat „De ce scrie inteligența artificială așa… de ciudat?” și subintitulat „Măcar dacă erau robotice! În schimb, chatbot-urile și-au dezvoltat un stil distinctiv — și enervant” ne oferă modalități simple de a identifica un text automat. Altele decât cele la dispoziția detectorului de plagiat, un soft din ce în ce mai folosit în evul în care mulți studenți „învață” cu AI, iar mulți profesori „corectează” tot așa.

Pe de altă parte, așa cum observă Katy Waldman, „din punct de vedere epistemologic, există o oarecare incertitudine în ceea ce privește utilizarea chatbot-urilor pentru a stabili dacă un text în proză a fost scris de chatbot-uri”.

Articolul lui Kriss începe așa (urmează un citat mai consistent doar ca să mă dau mare că sunt om, în condițiile în care AI-ul are mari probleme în a atribui în mod corect niște vorbe): „În zumzetul liniștit al erei noastre digitale, o nouă voce literară răsună. Puteți găsi acest stil caracteristic peste tot - de la paginile romanelor bestseller la rubricile ziarelor locale și chiar în meniurile de mâncare la pachet. Și totuși, autorul nu este o ființă umană, ci o fantomă - o șoaptă țesută din algoritm, o construcție de cod. Scrierea generată de inteligența artificială, cândva ecoul îndepărtat al viselor science-fiction, este acum peste tot în jurul nostru - ambalată cu grijă, apreciată trecător și reciclată la nesfârșit. Nu este doar o inundație - este un val de avalanșă”. Ați recunoscut parodia superbă: ca să înțeleagă tot omul cum scrie robotul, un om a scris ca un robot.

Să încercăm un pic de analiză pe un text generat de AI în limba română (e de pe o pagină de Facebook asumată de AI; ideologic e praf: AUR curat, nostalgie inclusiv după naționalizare, alege-s-ar praful de capitalismul care ne-a pus mândrele noastre fabrici pe butuci! Și contrazice crezul digital mărturisit în descrierea paginii: „povești vizuale reinterpretate sau create prin intermediul inteligenței artificiale. Pagina este strict pentru divertisment și transmiterea unor momente istorice sau emotionale, fără a avea vreun interes politic și fără a promova vreo ideologie”). Așadar începutul textului - mult spus! - de pe Viață de Românaș:

Fabrica Clujana - “Fabrica de Piele Frații Renner & Co” întemeiată în 1911 - a ajuns în anii ‘80 cea mai mare fabrică de încălțăminte din estul Europei cu peste 11.000 de angajați, dar a sfârșit oficial în decembrie 2022 în faliment, după 111 ani de existență întrerupți doar de incompetență capitalistă și de criza energiei.
În istoria industriei românești există un brand cu o longevitate impresionantă - peste 100 de ani de existență - care a supraviețuit naționalizării comuniste, dar a fost ucis de capitalism.
Fabrica Clujana. Întemeiată în 1911. Plus simbolul industriei pielării și încălțămintei din Transilvania timp de un secol”.

Citiți cu atenție enunțul - conține și greșeli, ăsta-i AI-ul pe care-l punem să ne corecteze ortografia! - „Plus simbolul industriei pielării”. Cuvântul „plus” va mai apărea de 10 ori într-un text de 1.391 de cuvinte. Practic, e un cuvânt care năclăiește ca dâra lăsată de un melc zoaiele, cum am tradus eu termenul „slop”, postării. E adevărat, această postare are un comentariu teribil, scris, după toate aparențele, de un om real: „Fabrică care după revoluție am distruso”.

Dacă eram robot, trăgeam și o concluzie pilduitoare, să plângă inginerii de cuvinte, mândri de performanțele minunilor pe care le-au antrenat. Fiind doar un om, vă rog să nu vă bateți prea tare capul cu niște mașini defecte din fabricație. Vorbim mai încolo despre ele. Deocamdată, AI-ul e ca poetul aforistului Stanislaw Jerzy Lec: „Sunt poetul de mâine!”, a spus el. „Vom vorbi despre asta poimâine!”, i-am răspuns.

Și, în fond, sunt atâția oameni care scriu prost, de ce n-ar scrie și roboții la fel?! Păi să scrie! A, nu scriu ei, de fapt?!

Foto copertă: ilustrație generată de AI și reprodusă de Pixabay