👀 Din culisele Mornin' Poets (II)

Hejsan, cititorule,

M-am întors cu episodul al doilea din povestea atelierului Mornin’ Poets, când, de data asta, scena de pe Substack îi aparține unuia dintre cei mai longevivi cursanți, Alin Dimache.

El e autorul volumului „Visul post-punk” (colecția Arcane, Editura pentru Artă și Literatură) și un excelent performer de poezie. Alin mi-e și un foarte bun prieten, iubitor de Metallica și Liverpool FC. Dar, până acolo un anunț!

Mare, 🌞 și atelierul de poezie din Vama Veche, pe care îl coordonez eu anul acesta. Între 7 și 13 septembrie, vorbim despre cum construim un proiect (ciclu poetic, un prim volum, un al doilea volum) și ce facem mai apoi cu el.

Mai avem doar câteva locuri! Promit că vom scrie în fiecare zi.

Vreau la Atelier în Vamă

Și, pentru că m-a rugat colega mea Simina să spun câteva cuvinte despre curs, iată cam despre ce ar fi vorba:

Poezia poate lua foarte multe forme și se pliază pe cel sau cea care o scrie. Vom pleca de la o idee (sau de la câteva) și vom construi un discurs poetic uniform, dar polifonic. La finalul cursului vom avea fiecare (măcar) 5 poeme în registre diferite.
Totuși, ele vor putea fi identificate printr-un singur fir roșu conducător. Și aia e vocea ta sau o etapă de parcurs înainte de a ajunge acolo. Cine știe? Poate fi începutul construirii unui volum de debut sau al unei cărți noi. Un poem pe zi în această tabără din Vama Veche, între 7 și 13 septembrie.

Și acum dialogul meu cu Alin, în care am avut mare încredere când i-am propus să scoată cartea în colecția Arcane de la Editura pentru Artă și Literatură. Și nu doar în calitatea manuscrisului (și forța poetică), ci și în forța de percutare. Iar aceasta din urmă l-a făcut best sellerul editurii la târgul de carte Gaudeamuns 2025.

Atelier, Visul post-punk și rap. And many more…

Cum era Dimache poetul înainte de Mornin’ Poets?

Asta s-ar plasa undeva în prima jumătate a anului 2023. Atunci nu mă consideram poet. E discutabil și acum, dar asta e altă poveste. Să zicem că acum accept acest rol convențional, dar înăuntru nu-l iau de bun niciodată.

Scriam deja de 4-5 ani prin caietele mele și mai târziu pe Instagram. La momentul ăla, aveam un sentiment vag că m-am prins care e diferența dintre un text fragmentat și poezie. Nu știam să articulez. Începusem să fiu conștient că unele texte „merg”, altele nu. Cam de atunci am început și să îmi pun problema inginerește, cum funcționează un text poetic, care sunt mecanismele lui.

Care au fost epifaniile de la ateliere și cum le-ai fructificat în Visul post-punk?

Epifanii e un cuvânt mare. Experiențe de genul ăsta am avut singur și nu în legătură cu poezia, dar de pe urma cărora poezia a avut un beneficiu.

Ia-ți Visul post-punk

La ateliere am prins în primul rând curaj și aveam mare nevoie. Oricine are nevoie de curaj în poezie pentru că textul țintește la esență și nu e la îndemână să faci asta. Mereu tendința e să mergi spre perdele de fum, să umfli, să pompezi, să dai detalii, contexte, pretexte. Există șansa să poți face asta nativ, numai că n-ai crede dacă cineva nu ți-ar spune și nu te-ar încuraja. Cineva care se pricepe, cum s-ar zice. Aici Mornin’ Poets a jucat un rol important pentru că au fost încurajate să iasă din mine și să rămână pe foaie lucrurile esențiale.

Un alt mare câștig din experiența atelierelor a fost să descopăr fel de fel de voci. Cu majoritatea nu am rezonat, și asta e bine. A fost un fin și constant reglaj în spațiu sigur. Sau poate, uneori chiar bombe în mediu controlat, ca la Brainiac.

În final, și de la vocile cu care nu rezonezi culegi câte o idee care va rămâne în codul tău poetic. Cred că munca asta din care rezultă un text așa mic și plin de sens necesită o etică și o disciplină desăvârșită, numai că regulile nu sunt la îndemână. Se vor revela pe măsura experienței. Mornin’ Poets a facilitat redactarea codului meu propriu poetic.

Scena sau foaia de hârtie? Unde crezi că te duc anii poetici următori?

Acum mă concentrez pe scenă și sper să am cât mai multe oportunități să experimentez în sensul ăsta. Întotdeauna m-au fascinat prezențele magnetice ale performerilor, în general din muzică, pentru că acolo sunt cel mai activ din rolul de receptor. Mă fascinează și înduioșează sensibilitatea publicului la tot ce faci și ce zici și faptul că le poți câștiga ușor încrederea. Cu toate astea, undeva sub cuvintele și prezența ta, dar și sub judecata lor conștientă, te vor detecta dacă furi curent și vei simți că energia va cădea. E minunată dinamica asta și vreau să aflu mai multe.

Nu voi renunța însă la hârtie pentru că acolo e laboratorul și acolo textul funcționează la capacitatea lui maximă. Lucrul pe hârtie îți potențează capacitatea de a scrie un text de scenă, chiar dacă în final textele arată diferit și curg diferit.

Poți să redai în câteva cuvinte experiența de pe scena de la Control, de la evenimentul prezentat de Deliric?

A fost electric. Pentru mine a însemnat enorm seara aia pentru că prin 2010, 2012 când eram adolescent ascultam mult Deliric, DOC, Vlad Dobrescu, brigada Facem Records (line-up-ul din anii 2000-2010), Specii, Kazi Ploae și cu ei am descoperit fascinația pentru cuvinte, multiplele straturi prin care poți să treci până să spui un lucru într-un mod care să trezească o reacție, care în final îi aparține celuilalt. Nu-mi puneam problemele astea atunci, dar mai târziu am realizat că am descoperit poezia prin ei.

A fost una dintre cele mai frumoase seri pe care le-am trăit și sunt recunoscător pentru ea. A fost o înlănțuire foarte puțin probabilă de evenimente care să mă aducă în poziția de a fi introdus în scenă de Deliric, pentru un public numeros și deja încălzit. În condițiile în care n-aveam niciun fel de presiune sau miză în afară de plăcerea și dragostea pentru comunicare, în prezența unor oameni pe care îi iubesc și respect. Mulțumesc și pe această cale colectivului Matca și lui Cosmin Perța că au făcut asta posibil.

De ce este hip-hopul poezie și de ce nu este hip-hopul poezie?

Aș zice că analiza e circumstanțială. O să mă refer aici doar la rap, pentru că în cultura hip-hop avem de a face cu multe tipuri de exprimări artistice, iar discuția ar putea lua proporții și s-ar putea să și vorbesc în necunoștiință de cauză.

Există instanțe când rap-ul este poezie și instanțe când nu. MC foarte buni nu trec granița și nu-i văd neapărat ca poeți. Alți MC sunt printre poeții mei preferați, cum sunt Kazi Ploae sau Chimie.

Cred că rap-ul poate fi poezie, pentru că atunci când sapi îndeajuns de adânc să spui ceva într-un mod neconvențional (mă exprim puțin aseptic pentru a cuprinde mai mult), inevitabil vei da de limbajul poetic. MC-ii folosesc mereu tot felul de ricoșee și dume.

De cele mai multe ori acestea îți produc “hype”-ul specific, dar sunt ușor rezolvabile. Ai prins duma, ai trecut mai departe, te bucuri. Uneori, însă, rămâi cu senzația aia incertă, digestivă sau circulatorie care îți indică prezența poeziei pe radar.

Este fascinant cum unii MC-ii sparg bariera asta, pentru că există unele elemente din natura rap-ului care mai degrabă te încurcă dacă vrei să faci poezie, cum e spre exemplu prezența unui ego exacerbat sau lupta cu un dușman imaginar.

Modul în care lucrează MC-ii care reușesc să facă „poetic boom” mă fascinează pentru că rolurile ego-ului și ale dușmanului imaginar se blurează și există linii de sens pe care nu le vezi la prima audiție. Brusc simți vulnerabilități de ego sau dragoste pentru dușman și asta mie mi se pare cu adevărat măiestrie.

Dacă ar fi să dau un răspuns scurt, rap-ul e poezie atunci când egorap-ul e stângaci și vulnerabil în mod controlat. Poate în mod paradoxal, rap-ul foarte bun n-ar putea fi niciodată poezie, chiar dacă sare sala.

Acesta a fost episodul #0006 din Pink Pong. În următorul număr o să avem o anchetă spinoasă (sper) cu răspunsuri foarte scurte, on point. Dacă îți place proiectul și nu ești încă abonat, poți remedia acum!

Hej då!