România, o colonie penală

Iau o pauză de la monitorizarea situației din Iran și înțeleg că Nicușor Dan a făcut ceva rău. Sincer, nu înțeleg de unde până unde toată lumea știe cine sunt persoanele numite de el și au deja o părere formată. E parte din cunoașterea comună? Există cercuri de pasionați de justiție care se întâlnesc și discută fiecare instituție anticorupție din țară, fiecare șef de parchet, fiecare bilanț anual? Mă rog, caut și eu despre doamna Cristina Chiriac și ajung la un articol din Libertatea care e foarte amuzant, în sensul că e absurd.

Articolul în sine nu e problema ci e doar consecința unui discurs care nu mai moare în România și care naște doar monștri, neîncredere socială și lipsă de speranță.

Există ceva care se cheamă „industria anticorupției", un termen din literatura academică pentru rețeaua de agenții, contractori, ONG-uri și experți care produc rankings, scorecarduri și rapoarte de activitate și care sunt, structural, orientate spre soluții magice: acțiuni despre care se presupune că reduc corupția prin ele însele, fără să țină cont de contextul specific. Una dintre cele mai populare astfel de soluții e „crime and punishment", înființezi o agenție anticorupție, trimiți oameni în judecată, bifezi. Peste 100 de țări au astfel de agenții, însă există puține dovezi că cele mai multe dintre ele au produs vreun beneficiu real.

So let's see de ce e absolutely insane să ai KPI la DNA.

1. KPI carcerale

Logica articolului și implicit a lui Nicușor (?) e simplă și nespusă: mai multe rechizitorii înseamnă instituție mai bună. Mai mulți oameni trimiși în judecată înseamnă că structura „performează". E exact logica unui call center evaluat după numărul de apeluri închise, cu diferența că în loc de clienți nemulțumiți avem inculpați.

Nimeni nu întreabă câți dintre ei au fost condamnați în final, cu ce pedepse, cu ce efect social concret. Un sistem penal nu poate fi evaluat prin propria lui capacitate de a se extinde. Ar fi ca și cum am evalua un spital după numărul de operații efectuate, indiferent dacă pacienții aveau nevoie de ele sau dacă au supraviețuit.

2. „Recoltă bogată" și alte metafore agricole ale justiției penale

Articolul folosește, la un moment dat, expresia „recoltă bogată" pentru a descrie calitatea persoanelor trimise în judecată într-un an bun. Nu e ironic. E entuziast. Primarul din Iași, președintele Consiliului Județean Vaslui, un rector, un decan, douăzeci de vameși, toți intră în categoria „pești mari" care validează performanța instituției.

Asta se cheamă populism punitiv, și e unul dintre cele mai studiate mecanisme prin care sistemele penale câștigă legitimitate populară fără să producă niciun efect structural. Satisfacția că „cei mari sunt prinși" e reală și înțelegibilă. Problema e că discursul anticorupție tinde să individualizeze responsabilitatea și să reducă corupția la patologia personală a unor indivizi specifici, lăsând invizibili toți ceilalți actori, inclusiv cei care au beneficiat de pe urma corupției și au tranzacționat cu oficialii corupți. Trimiți primarul în judecată dar sistemul care l-a produs nu se schimbă.

3. Anticorupția ca ideologie de colonie

Ok, hai sa spun și de ce am ales titlul astam, România are trei sensuri în care e o colonie penală.

Primul: anticorupția ca proiect politic în România post-comunistă nu s-a născut aici. S-a născut ca condiție de acces, la UE, la NATO, la respectabilitatea occidentală. Agenda de „good governance" și „rule of law" e produsul unor instituții ca Banca Mondială, FMI și Comisia Europeană care au exportat un model specific de reformă: nu redistribuție, nu drepturi sociale, nu reducerea inegalității, ci instituții penale funcționale și piețe libere. Corupția a fost definită ca problemă a statului și a sectorului public, nu a capitalului privat care tranzacționează cu el. DNA e, în acest sens, un produs de import, un indicator de civilizație măsurat în rechizitorii, exact ca în orice colonie administrată prin standarde externe.

Al doilea sens e mai vechi și mai brutal: o colonie penală e un teritoriu guvernat prin pedeapsă. Nu prin politici sociale, nu prin redistribuție, nu prin investiții în condițiile materiale ale vieții oamenilor, ci prin supravegherea și sancționarea comportamentului individual. Când singurul răspuns al statului la disfuncțiile sistemice e trimiterea unor oameni în judecată, nu reformarea structurilor care produc acele disfuncții, atunci pedeapsa devine modul principal de guvernare. Populația nu e guvernată, e controlată. Iar noi aplaudăm și cerem mai multe rechizitorii.

Iar iar treilea este că e efectiv penal modul în care privim lucrurile și devine din ce in ce mai rușinos și trist că nu trecem peste.

Teoretic, Nicușor Dan a fost iubirea tuturor anti-coruptilor, candidatul perfect al acestei duble colonialități: tehnocrat format în logica good governance, convins că instituțiile bune produc societăți bune, fără nicio teorie despre interese, clase sau structuri economice. Înțeleg acum că a făcut greșit, nu știu de ce and let me have this fucking arrogance to not fucking care.

Anticorupția în România post-2012 a funcționat ca ideologie a clasei de mijloc urbană / mica burghezie (call it as you wish) care a înlocuit orice discuție despre altceva: redistribuție, drepturi sociale, politici publice structurale, inegalitate, extracție economică. DNA a devenit un subiect politic, cu sezoane, cu bilanțuri, cu transferuri la vârf.

Spațiul public în care singurul vocabular disponibil pentru a critica puterea e vocabularul penal e un spațiu în care nu mai poți pune întrebarea politică fundamentală: cui folosește și pe cine costă? Nu poți întreba asta despre un parchet. Poți întreba doar dacă are rechizitorii suficiente.

4. Acordurile de recunoaștere a vinovăției, sau: cum să cedezi sub presiune și să fie numit eficiență

Singurul lucru cu adevărat interesant din articol e creșterea acordurilor de recunoaștere a vinovăției ca strategie procesuală care, evident că trece complet neproblematizat. Acordul de recunoaștere a vinovăției înseamnă că inculpatul renunță la dreptul la un proces în schimbul unei pedepse negociate. E prezentat ca soluție pragmatică la un sistem judiciar lent. Dar presiunea de a recunoaște ca să eviți ani de proces e în sine o formă de coerciție structurală, în care oamenii fără resurse cedează diferit față de oamenii cu avocați buni, că sistemul plea bargaining din SUA e unul dintre mecanismele documentate de producere a inegalității penale. Dar în articol apare ca metric neutru. Opt acorduri în 2025 față de douăzeci și două în 2024, mai puțin eficienți sau mai puțin coercitivi? Nu știu cum vede articolul. O fi bine, o fi rău…..

5. Cine plătește și cine nu apare în articol

Nici prea ne place să discutăm despre condițiile din detenție, despre durata arestului preventiv, despre costul anchetelor penale pentru persoanele care nu sunt condamnate în final, despre efectul psihologic și social al anilor de dosar penal, despre cine are resurse să reziste și cine nu. Articolul există complet în interiorul unui univers în care statul penal e un dat neutru, un instrument tehnic, iar singurul criteriu de evaluare e cât de eficient funcționează angrenajul.

Asta e, în fond, definiția hegemoniei: când o instituție devine atât de naturalizată încât singura întrebare legitimă despre ea e dacă e suficient de productivă.

****

Eu îmi mențin opinia nepopulară: trebuie să fii maxim de lipsit de alte preocupări și plin de privilegii (urban middle class, mic burghez) să urmărești bilanțurile unui parchet cu același entuziasm cu care alții urmăresc sport. Nu e civic engagement. E o formă de a evita politica și a te divorța de societate în timp ce mimezi că îți pasă, e și asta o forma de lupta de clasă.