On getting started

Sunt trei feluri de a face ceva: faci tu singur, angajezi un profesionist, sau interzici copiilor tăi să facă lucrul ăla.

Cea mai grea parte din a face ceva (în afară de a fi nevoit la final să te uiți la rezultatul muncii tale și să fii convins ca ai putea mai bine în timp ce, în mod paradoxal, crezi că ești un impostor și nu mai ai mult până ești prins) este să începi.

Conceptul de “flow“ e deja cunoscut de către tine, cititorule. Oamenii au scris cărți despre cum găsești și intri în flow, ce să faci acolo, cum să-l amenajezi să fie mai primitor și cu ce-l hrănești.

Dar o condiție necesară ca să ajungi în flow e să începi. Iar ca să începi, trebuie să reușești să îți ignori toate instinctele care urlă că nu e natural ce vrei tu să faci.

Metodele pe care eu le folosesc atunci când am de făcut ceva, și nu am bani suficienți să plătesc pe cineva în locul meu, nu sunt complexe, dar toate au ca scop să mă auto-păcălesc pe mine, profitând de cât de prost e creierul meu deștept.

Dacă am o idee de comic, sau de un sketch, sau un nou mod de a-mi lega șireturile, tendința e să o las în creier la dospit. Să mă conving că o s-o fac cândva, când o să am timp suficient. Asta ignorând statistica ce arată că 100% din lucrurile pe care le-am făcut au fost făcute în timp ce nu aveam timp suficient.

Așa că mă urc pe un scaun, îmi dreg vocea ca să focalizez atenția auditoriului și împărtășesc cu aplomb și mândrie nejustificata celor din jur ideea mea. În acest mod simplu, îmi forțez creierul să se apuce de producția sus-numitului proiect de rușine că acum oamenii știu planul meu, și îmi vor cere informații despre stadiul lui. Cum mi-ar sta să răspund de fiecare dată că nu m-am apucat încă, și să dezamăgesc niște oameni de a căror părere mă pot lipsi în general?

Funcțiometru: 4/10
Concluzie: metoda asta merge mai rar decât as spera, și cu înaintarea în vârstă și cu interesul pentru ce cred alții tot mai redus, metoda e tot mai puțin eficientă

O metodă mai neortodoxă este să aduci o altă persoană în proiect. Pentru un perfecționist, asta e o variantă extremă, de criză. Dar poate avea rezultate benefice indiferent de calitatea muncii persoanei în cauză.

Primul rezultat este bazat pe invidie și presupune că persoana invitată face treaba mai bine decât tine, mai repede decât tine, sau ambele. Motivația vine dintr-un mix de sentimente absolut normal de invidie, furie, pizmă și regret. Posibil să existe efecte negative psihice și sociale pe termen lung, dar nu sunt doctor.

În varianta 2, mai probabilă statistic, partenerul de proiect va lucra prost, lent sau deloc. În cazul ăsta, vei simți o responsabilitate să-i arăți că se poate face și că e ușor chiar pentru creierul tău mare și motivația ta nativă.

Funcțiometru: 7/10
Concluzie: oamenii subestimează eficiența sentimentelor negative în domeniile creative.

De cele mai multe ori, să te apuci de un proiect e greu pentru că e mult, și ești copleșit. Metoda asta are ca scop să te decopleșească, creând mai multe taskuri decât aveai inițial.

Bun, acum că au închis pagina toți oamenii care reacționează exagerat și prematur, secretul e să împarți taskul inițial mare în multe taskuri mici.

Would you rather fight one horse-sized duck or 100 duck-sized horses?

Mă tem că ai citit “câteva taskuri mai mici”. Nu asta vreau să zic. Adică dacă vrei să vopsești o cameră, nu împarți doar în “mutat mobilă“, “acoperit covorul cu plastic“, “vopsit tavan“, “vopsit pereti”.

Pentru că alea tot sunt taskuri similar de mari.

Secretul aici e granularitatea. Împarte în taskuri suficient de mici încât să poți face câteva în 2-3 minute, și în foarte puțin timp să ai deja câteva bifate.

Eu aș face “pus pantalonii de vopsit pe mine“, “deschis cutia de vopsea“, “mirosit vopseaua“, “mirosit vopseaua din nou“, “încă un pic mirosit vopseaua“ etc. Și, dacă ești la început cu metoda asta, aș folosi fizic o listă pe care să bifez fiecare task. Pe măsură ce te obișnuiești, o poți muta în creier cu totul - și lista, și bifatul. Look at you, Kasparov, painting in 4D.

Și adaugă recompense. La 10 taskuri făcute, un Snickers. Sau kale, depinde dacă vrei să trăiești fericit sau mult.

Funcțiometru: 9/10
Concluzie: metoda asta se bazează parțial pe gamification. Dar funcționează excelent, pentru că presupune foarte puțin efort pe moment, și creierul se bucură să vadă rezultate rapid. De-asta nu ești în stare să înveți să cânți la pian, că n-ai răbdare.

Această postare a fost scrisă cu metoda 1: “Rușine“, bazată pe faptul că acum am un număr de subscriberi, care așteaptă content, și încă îmi pasă de ei deocamdată.