#56 — Când timpul încetinește

În fiecare săptămână, înainte de eseul de marți, mă întreb despre ce aș putea să scriu.

Ce s-a întâmplat în ultimele zile? Ce a fost suficient de important, de ciudat sau de relevant încât să merite sa fie transformat într-un text?

Zilele au curs una după alta, destul de asemănătoare la prima vedere. Scris, antrenamente, emailuri, plimbări scurte, câteva conversații, vreme schimbătoare.

La prima vedere, nimic memorabil. Fiecare zi a semănat cu cea dinainte, fără să fie identică.

Aici, în Scandinavia, natura are un fel al ei de a schimba decorul aproape în fiecare zi. Cerul nu rămâne același prea mult timp. Lumina se schimbă de la o oră la alta. Vântul, ploaia, soarele, marea... toate par să redeseneze continuu peisajul. Uneori dimineața începe cu soare, la prânz plouă, iar seara marea are o cu totul altă culoare. Frumusețea de aici nu stă în peisajul în sine, ci în faptul că nu rămâne niciodată același. Cred că tocmai asta mă face să fiu atât de prezentă.

Timpul pare că se mișcă diferit: mai încet, mai așezat. Nu am senzația că alerg după el.

Și, paradoxal, tocmai atunci reușesc să fac cel mai mult. La sfârșitul zilei, de cele mai multe ori, am terminat aproape tot ce mi-am propus. Lucrurile se întâmplă într-un ritm mai așezat, iar efortul nu se mai resimte în același fel. Nu am senzația aceea de zi înghesuită, în care fiecare lucru nou îl împinge pe cel dinainte și, până seara, nu mai știi exact ce ai făcut.

Aici, zilele au mai mult spațiu.

Poate de aceea s-a deblocat și STIGEN. Partea a doua a seriei stătea aproape nemișcată din primăvară. Aveam scene, idei, personaje, dar povestea nu se lega. Încercam să avansez și simțeam de fiecare dată că forțez ceva ce încă nu era pregătit.

La puțin timp după ce am ajuns în Suedia, lucrurile au început să se miște. Sau, mai degrabă, să se așeze.

Nu este prima dată când aici se nasc povești. Am scris în eseul despre locul în care s-a născut Jo Svend că personajul a apărut dintr-o stare, nu dintr-un plan: din liniștea, lumina și ritmul unei dimineți de pe coasta de vest a Suediei.

Nu este întâmplător că tot aici povestea și-a regăsit acum direcția. Aproape fără să-mi dau seama, totul a început să curgă. În trei săptămâni, povestea s-a deschis din nou. Ideile au venit una după alta, iar eu am scris zilnic. Iar când scriu, o fac într-un fel care îi surprinde chiar și pe cei apropiați mie. Când intru într-o astfel de perioadă, scriu intens. Uneori, compulsiv.

Nu mai reușesc să fac mare lucru în afară de munca strict necesară și antrenamente. Restul devine secundar. Uit să răspund la mesaje, amân lucruri simple, îmi dau seama seara că am stat aproape toată ziua în aceeași lume.

Într-o dimineață am realizat că trecuse aproape o săptămână fără să șterg praful, să dau cu aspiratorul sau să schimb lenjeria de pat. În alta, că frigiderul era aproape gol. Sigur că nu era haos. Doar că rutina de întreținere a casei fusese amânată, puțin câte puțin, de la o zi la alta. Iar de când trăiesc în doisprezece metri pătrați, am înțeles și mai bine cât de importantă este această rutină: într-un spațiu atât de mic, orice lucru neglijat se simte imediat.

Antrenamentele rămân pentru că mă ajută să scriu. Nu sunt o pauză de la manuscris, ci locul în care continui să lucrez la el fără laptop. În timp ce alerg sau pedalez, scenele se așază, dialogurile sună mai clar sau descopăr că un personaj nu ar face niciodată ceea ce îl pusesem eu să facă. Uneori mă întorc dintr-un antrenament cu soluția la o problemă pe care o analizasem ore întregi fără rezultat.

În ritmul acesta scandinav, aproape fără să-mi dau seama, am terminat primul draft al părții a doua din STIGEN. Manuscrisul este acum închis. L-am lăsat deoparte ca să mă desprind puțin de lumea și de personajele alături de care am trăit în ultimele săptămâni. Am nevoie de distanță înainte să încep partea mai lentă și mai meticuloasă: revizuirea, editarea și corectura. Cât timp scriu primul draft, sunt prea aproape de text. Mi se întâmplă uneori să recitesc o scenă după câteva săptămâni și să am impresia că a scris-o altcineva. Atât de adânc intru în poveste atunci când lucrez la ea. De aceea manuscrisul trebuie lăsat să stea.

Timingul a fost perfect.

Săptămâna care urmează o voi dedica pregătirii pentru HUB Trail, o cursă de 40 de kilometri pe coasta de vest a Suediei.

Sunt foarte entuziasmată, dar și puțin emoționată, mai ales pentru că nu sunt alergătoare de trail și, în general, am o relație de love-hate cu alergarea. Nu cunosc deloc traseul. Știu doar că voi avea parte de plaje, păduri, cățărări, noroi și, posibil, chiar și de un scurt înot. Și mai știu că organizatorul este același Robert Rundqvist care a creat UltraTri Sweden, ceea ce îmi dă suficiente motive să mă aștept la o cursă deloc obișnuită. Totul este self-supported. Va trebui să-mi gestionez singură hrana, hidratarea și echipamentul. Iar aventura începe înainte de start: până acolo, apoi de la finiș la cazare și, a doua zi, înapoi la casa mea pe roți, voi merge tot pe bicicletă.

Tocmai de aceea îmi place ideea. Este o nouă provocare, ceva care mă ține curioasă, un alt tip de efort, un alt ritm și o altă logistică.

Dacă totul merge bine și voi ajunge la final cu suficiente gânduri și suficientă energie cât să le așez într-un text, cel mai probabil, marțea viitoare vom vorbi despre HUB Trail.

Așa că, atunci când m-am întrebat ce s-a întâmplat notabil în ultima săptămână, răspunsul „nimic” nu era chiar corect.

Am terminat primul draft al unei cărți la care lucrez de luni de zile, m-am antrenat pentru HUB Trail, am bifat task-urile zilnice (inclusiv, într-un final, curățenia și aprovizionarea frigiderului) și mi-am dus rutina în ritmul care mi s-a potrivit.

Uneori, lucrurile importante nu fac mult zgomot. Dar asta nu le face mai puțin importante.

Dacă ai rezonat cu aceste rânduri, abonează-te.
Dacă simți că ar ajuta pe cineva, trimite mai departe.

Ne citim săptămâna viitoare.

— Ioana

triatlonistă. nomadă. scriitoare. pe drum