Degustare de viață #4

Unii degustăm viața cu polonicul.
Să intre repede în ghiozdan tot ce e bun.

Alții folosesc lingurița de copii.
De teamă să nu se termine prea repede.

Apropo...
Eu iubesc viața.

Mă simt ca un strop dintr-o băltoacă îndrăgostită de ploaie.
Mașina timpului mă poartă adesea în trecut.
Dar, dacă sunt sinceră, mult mai des mă poartă în viitor.

Greu nimeresc algoritmul care să mă lase suspendată în prezent.

Mă simt ca o tricicletă fără far, cu ochi de pisică doar pe spate.
Înaintez spre viitor, dar luminile vin din urmă.
În față e întuneric.
Și totuși merg fără frică.
Pe loc nu pot sta.

Iar în urmă mă întorc doar din nostalgie, ca atunci când revizitezi un loc drag și descoperi că nu locul îți lipsea, ci omul cu care l-ai trăit.

Mă simt ca o plantă rară într-un ghiveci.
Iar pământul care îmi ține rădăcinile a început, în sfârșit, să freamăte de bucurie.

În ultimele luni, viața a început să-mi umple rădăcinile cu un alt soi de vin: speranță, încredere, blândețe și liniște.

Mi s-a șoptit că sunt o floare exotică, nu doar o plantă.
Că am esență, nu doar frunze și ramuri.

Mi-a s-a promis, fără cuvinte, că mai pot fi o raritate.
Una normală.
Una superbă.

De purtat la butonieră, undeva, cândva.

Încerc din răsputeri să nu fug în viitor.
Dar e greu.

Creierul rămâne flămând de nerăbdare.
Și, culmea, tocmai în creier am învățat să nu am încredere.

S-a obișnuit să supragândească.
Să creadă primul scenariu rău.

Încă de pe vremea când speram că alcoolismul poate fi vindecat de rugămințile unui copil.
Că blândețea se primește drept răsplată pentru cumințenie.
Pentru note mari.
Pentru că ai fost „copil cuminte”.

Familiile disfuncționale sunt, pentru copii, un lagăr de exterminare a speranței.
A încrederii în sine.
A încrederii în oameni.
A încrederii în viitor.

Sunt o fabrică de credințe care se conjugă mereu la timpul prezent:

Nu pot.
Nu merit.
Nu exist.

Iar șablonul acesta continuă să trăiască în adultul care devenim, ca o diafragmă care nu știe să respire.

Tragi aer adânc, exact cum ai învățat că „trebuie”, și tot nu simți ușurare.
Pentru că nu asta era problema.

Ardem emoții cu care nu ne-am născut.
Le-am învățat.
Le-am moștenit în ziua în care cei mari n-au avut grijă de nevoile celor mici.

Noroc!

— A.