Versuri cu miros de usturoi

Usturoiul a despărțit vreme de secole societatea mai sigur decât multe doctrine politice. Pentru țărani, soldați, navigatori și muncitori a fost hrană, medicament și obiect protector. Dădea gust unei mese sărace, putea fi păstrat peste iarnă, era folosit împotriva durerilor și răcelilor, iar în imaginarul popular ținea departe deochiul și duhurile rele. Elitele l-au disprețuit mai ales pentru ceea ce făcea după ce era mâncat. El trecea în respirație și în haine. Îl trăda pe cel care îl consumase și spunea despre el că venea din lumea muncii fizice și a hranei simple. Mirosul devenea criteriu social. Cel care emana miasma usturoiului nu era doar un om care mâncase ceva simplu, ci unul socotit provincial și lipsit de rafinament. Elitele nu mai judecau alimentul, ci pe cel care îl mâncase. Uneori, astăzi se procedează la fel și cu versurile.

Versurile lui Adrian Păunescu au miros de usturoi. Sunt puternice, persistente și imposibil de consumat fără să lase urme. Nu rămân între copertele cărților, ci trec în cântec, în scandare, în declarație de dragoste, în bocet, în patriotism și în discurs politic. Se recită la aniversări și înmormântări, se cântă la chitară și circulă uneori fără ca oamenii să mai știe cine le-a scris, fiindcă Păunescu a produs un limbaj de întrebuințare colectivă a naționalismului, a iubirii, a păcii dar și a comunismului.

Caracterul propagandistic al creației și carierei sale nu trebuie relativizat. Păunescu nu a fost un poet inocent confiscat accidental de regim. A participat activ la propaganda național-comunistă, a slujit cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și a transformat cultura într-un instrument de mobilizare politică. E drept că, în cultura română, e plin de personalități care și-au pus creația în slujba unei puteri politice, indiferent care va fi fost ea. Cenaclul Flacăra nu a fost o insulă clandestină de libertate, ci o construcție care a funcționat în interiorul sistemului și a canalizat energia unei generații într-o formă acceptabilă pentru putere. Tocmai de aceea a fost atât de eficient.

Propaganda lui Păunescu nu semăna cu limbajul inert al congreselor și plenarelor. Le oferea oamenilor muzică, poezie, sentimentalism, revoltă controlată și dovadă a apartenenței. Îi lăsa să strige, dar stabilea limitele scandării. Putea critica frigul, birocrația sau nedreptățile cotidiene, în timp ce centrul politic al sistemului rămânea neatins ori era elogiat. Propaganda adevărată oferă și emoții autentice, pe care le leagă apoi de o construcție politică.

De aceea, Păunescu nu era atunci vocea spontană a maselor împotriva elitelor. Era el însuși elita. Avea acces la reviste, radio, televiziune, stadioane și instituții, într-o societate în care acesta era strict controlat. Rolul lui era să producă și să dirijeze emoția colectivă. Le spunea oamenilor ce să iubească, împotriva căror nedreptăți puteau protesta și în jurul căror simboluri trebuiau să se adune.

Astăzi, o altă elită îi judecă moștenirea. IICCMER a cerut retragerea bustului lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei, argumentând că omagierea publică a unei persoane implicate în propaganda comunistă și în cultul personalității este incompatibilă cu memoria victimelor regimului. Un bust aflat într-un parc este, desigur, o formă de omagiere, nu o ediție critică. Cererea are, prin urmare, o justificare morală și istorică serioasă.

Există însă și o ironie care însoțește acest demers, care seamănă mai degrabă cu strâmbatul din nas la mirosul de usturoi. Elita de ieri organiza administrativ entuziasmul. Elita de astăzi încearcă să administreze memoria lui. Una producea emoția corectă; cealaltă stabilește care emoții moștenite mai pot fi exhibate în spațiul public. Scopurile și mijloacele sunt radical diferite, iar între dictatură și democrație nu poate exista echivalență. Reflexul rămâne însă: presupunerea că emoția colectivă devine legitimă numai după ce este validată de elita momentului, care o parfumează ca să se asigure că nu miroase a usturoi.

Retragerea unui bust nu interzice nimănui să citească ori să cânte Păunescu. Totuși, gestul administrativ transmite și un verdict simbolic, iar acesta nu este recepționat într-un vid. Cititorii revistei Flacăra, cei care umpleau stadioanele, ascultau folk, copiau versuri în caiete și duceau chitara la munte sunt astăzi sexagenari și septuagenari. Cenaclul Flacăra a organizat între 1973 și 1985 peste 1.600 de spectacole, în fața a milioane de oameni. Pentru aceștia, Păunescu nu este numai un dosar de propagandă, ci și o parte din propria autobiografie.

Când li se spune că bustul poetului trebuie retras, ei nu aud numai condamnarea unui propagandist ci resimt acest lucru și ca pe o critică retrospectivă a unui exces juvenil de usturoi comunist. Aud un verdict asupra tinereții lor. Or, oamenii pot accepta mai ușor că Păunescu a scris ode rușinoase decât că prima iubire, prietenii, nopțile cu chitara și sentimentul apartenenței au fost simple produse ale manipulării sau ale unei condiții proprii destul de rudimentare.

Aici conflictul dintre gustul maselor și dezgustul elitelor devine și o fractură între generații. Cei mai tineri au avantajul distanței morale și pot vedea mai limpede mecanismul politic. Cei mai vârstnici au experiența directă, dar și nevoia de a-și apăra amintirile. Riscul primilor este să creadă că dosarul explică totul. Riscul celorlalți este să creadă că sinceritatea emoției anulează propaganda.

După 1989, Păunescu a continuat să fie susținut și pentru pozițiile sale politice. Le-a vorbit despre patrie, Basarabia, muncitori, părinți, sărăcie și abandon celor care simțeau că noua lume îi declarase inutili. A făcut-o demagogic, sentimental și interesat politic, dar într-o limbă pe care acei oameni o înțelegeau. Elitele tranziției aveau adesea argumente mai bune. Păunescu avea versuri care puteau fi ținute minte.

De aceea, problema bustului nu se reduce la întrebarea dacă Adrian Păunescu a fost poet sau propagandist. A fost de amândouă. Talentul literar, capacitatea de mobilizare și angajamentul politic au făcut parte din același mecanism. A produs emoție autentică în serviciul unei construcții politice. Versurile sale au miros de usturoi fiindcă au fost hrană populară, leac afectiv, elan național(ist) și instrument politic. Au consolat și au manipulat, au creat comunitate și au servit puterea. Bustul poate fi retras, dar generația care a cântat pe stadioane va continua să poarte acele cântece în memorie.

Elitele au dreptul să condamne propaganda și să discute critic monumentele din spațiul public. Devin însă mai puțin convingătoare atunci când judecata asupra propagandistului se transformă în dispreț față de oamenii care i-au iubit versurile. În acel moment, analiza istorică alunecă în vechiul reflex al salonului: nu mai cercetează alimentul, ci strâmbă din nas la respirația celui care l-a mâncat.