Ideea unei Românii care a rămas, în anumite privințe, încremenită în comunism mă urmărește de multă vreme. Nu mă refer neapărat la marile teme politice, la Ceaușescu, la Securitate, la cozile filmate în alb-negru sau la toate lucrurile pe care le găsești deja în cărți și documentare. Mă interesează mai ales ceea ce a rămas în gesturi, în reflexe, în felul în care ne raportăm la muncă, la bani, la vecini, la autoritate, la rușine, la lucrurile pe care le cumpărăm și la cele pe care le păstrăm „că poate trebuie”.
Probabil că aș fi continuat multă vreme să mă gândesc la toate acestea fără să le pun într-o formă anume, dacă n-aș fi descoperit ceva foarte simplu.
Fiica mea, Catinca, și soțul ei, Iustin, au 26 de ani. Vorbind cu ei, mi-am dat seama că știu destul de multe despre comunism ca perioadă istorică, dar foarte puțin despre viața obișnuită de dinainte de 1989. Despre lucrurile mărunte care, pentru generația mea, nici măcar nu păreau demne de povestit.
Cum suna un bloc. Ce însemna să ai telefon în casă. Cum se făcea rost de câte ceva. De ce se păstrau pungi, borcane, sfori și șuruburi. Cum arăta o excursie cu autocarul și ce se mânca pe drum. De ce un raft de cărți spunea uneori despre o familie mai mult decât ar spune astăzi un profil de Facebook. Ce era „munca voluntară”. Ce însemna să auzi de la părinți, înainte de orice explicație despre viață: „Să nu ne faci de râs”.
Atunci mi-am dat seama că toate acestea dispar mult mai repede decât credem. Nu pentru că generația noastră le-ar fi uitat. Dimpotrivă. Le ținem minte atât de bine, încât nici nu ne trece prin cap că ar trebui povestite. Ni se par banale. Numai că banalitatea unei generații devine arheologia celei următoare.
Așa au început să apară pe Substack textele din seria „Cioburile Epocii de Aur”. Unul după altul, fără un plan foarte rigid la început. Câte o amintire, câte un obiect, câte o expresie, câte un obicei care deschidea o ușă spre o lume dispărută și, uneori, surprinzător de prezentă.
Și s-a mai întâmplat ceva. Cititorii au început să răspundă. „Și la noi era la fel.” „Doamne, uitasem de asta.” „La bunica mea exista exact obiectul acela.” „Țin minte mirosul.” „Țin minte sunetul.” Uneori, cineva adăuga o întâmplare mai bună decât a mea. Alteori, un detaliu pe care îl uitasem readucea după el o cameră întreagă, o scară de bloc, o curte, un magazin sau o după-amiază de acum patruzeci de ani. Probabil că reacția aceasta m-a convins definitiv că proiectul merită continuat.
Cartea „Cioburile Epocii de Aur” s-a născut din seria de pe Substack, dar nu este pur și simplu o înșiruire a articolelor apărute aici. Textele publicate au fost revăzute, uneori completate, uneori rescrise. Privite împreună, au cerut alte legături, alte accente și câteva lucruri care, atunci când apăruseră separat, nu se vedeau încă. În volum se află și texte originale, inedite, astfel încât cartea are propriul ei traseu și propria ei construcție.
M-am ferit să fac din toate acestea o poveste despre „ce bine era pe vremuri”. Nu era bine. Dar nici nu cred că putem înțelege lumea în care trăim dacă transformăm cele câteva decenii dinainte de 1989 într-o fotografie cenușie peste care scriem simplu „comunism”. În vremurile acelea au trăit oameni. Au iubit, au crescut copii, au muncit, au făcut haz de necaz, au improvizat, au mințit, s-au descurcat, au economisit, au sperat și au învățat niște reflexe pe care, uneori, le-au dus cu ei mult după ce regimul care le produsese dispăruse.
De aici vine, de fapt, titlul cărții. Sunt cioburi. Bucăți mici, aparent fără importanță, din care începe să se vadă un întreg.
Unele îi vor face probabil pe cititorii de vârsta mea să râdă. Altele poate îi vor enerva. Unele le vor aduce aminte de lucruri pe care nu știau că le mai țin minte. Iar pentru Catinca, Iustin și cei din generația lor sper să fie ceva mai simplu: o fereastră către viața timpurie a părinților lor.
Cartea poate fi cumpărată de aici. Iar pentru cititori, cei de pe substack, va purta și un autograf. Dați-mi doar de știre ce vreți să scriu.

Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.