Kind reminder: vorbește românește!

Nu mă enervează românii care vorbesc engleză. Dimpotrivă. Mă enervează cei care nu știu ca lumea limba lui Shakespeare, dar se dau în bărcile modernității folosind romgleza cu aerul că au depășit limba română. Este o diferență importantă. Una e să fii bilingv, alta e să-ți decorezi propozițiile cu resturi de engleză prinse din zbor, ca și cum ai lipi abțibilduri pe un frigider vechi și ai pretinde că ai inventat designul contemporan.

La 18–20 de ani, romgleza nu vine neapărat din engleză, ci din expunerea la ea. Din TikTok, gaming, seriale, influenceri, subtitrări grăbite, comentarii, meme și fraze intrate în ureche fără să fi trecut prin gramatică. Tânărul nu spune „you know what I mean” fiindcă are nevoie de engleză, ci fiindcă are nevoie de o pauză cu prestigiu.„Basically” introduce o idee care nu e neapărat… de bază. „Literally” e folosit de multe ori pentru lucruri care nu sunt deloc literale. „Eventually” apare cu sensul românesc de „eventual”, adică exact pe dos față de engleză. Acolo se vede că limba n-a fost învățată, ci culeasă de pe jos, dintre două clipuri.

Din toate acestea, româna tinerilor a produs mica ei capodoperă, provenită din „kind of”: „gen”. Gen orice. Gen nu știu. Gen a fost ok. Gen e complicat. Gen n-am putut. Gen mi s-a părut. Gen, gen. Cuvântul nu mai clasifică și nu mai introduce un exemplu. Este doar cârligul frazei. Ține loc de pauză, de nuanță, de jenă, de gândire și, uneori, de cuvântul pe care vorbitorul nu-l mai găsește nici în română, nici în engleză. „Gen” este sunetul unei limbi care nu mai vrea să-și aleagă termenii.

Mai rău, „gen” a devenit un fel de burete verbal. Absoarbe orice nehotărâre și o prezintă ca stil. „A fost, gen, super ciudat.” Ce a fost? Cât de ciudat? Nu mai contează. „Gen” a rezolvat. „M-a privit, gen, urât.” Cum adică urât? Furios, disprețuitor, ironic, absent, plictisit? Nu știm. Nici vorbitorul nu mai pare foarte interesat. A pus „gen” acolo și a trecut mai departe, convins că impresia proprie poate fi oricând asimilată unei valori universale.

Acești copii știu, probabil, prea multă engleză. Doar că nu o cunosc sistematic, nu au acces la structurile ei de bază. Dacă îi lași să se adune trei-patru, să facă echipă, să se consulte, să-și dea share la competențe și să se acopere reciproc cu „bro, wait, I know this”, tot îi bați la un test serios. Nu pentru că ești mai bătrân, mai rutinat și, pentru tine, folosirea ocazională a unui englezism vine din lecturi sau din incapacitatea de a găsi nuanța potrivită în românește. Nu. O limbă nu se stăpânește prin ticurile verbale ale platformelor de socializare ci prin vocabular, gramatică, sens, registru, citit, greșit, corectat și iar citit. Adică exact lucrurile care nu dau bine în reel.

Aici se vede și diferența dintre expunere și cunoaștere. Faptul că ai auzit engleză toată ziua nu înseamnă că știi engleză. Și eu pot să aud muzică de dimineață până seara fără să devin violonist. O limbă nu intră în tine ca fumul de țigară, prin simplă prezență în încăpere. Trebuie mestecată serios, înțeleasă, verificată, pusă la treabă. Altfel rămâi cu interjecțiile, cu formulele de reacție, cu vocabularul de chat și cu o siguranță disproporționată față de competență.

Apoi vin corporatiștii, fără de care romgleza ar fi rămas doar o boală a adolescenței digitale. Ei i-au dat costum, ecuson și sală de ședință. Corporatistul nu spune „vă reamintesc”, ci „kind reminder”. „Termen-limită” devine „deadline”. „Întâlnirea” e „meeting”, deși românescul miting, rostit, e drept, cu primul „i” ceva mai scurt înseamnă cu totul altceva. „Sarcina” se cheamă acum „task”, așa cum „ținta” e „target”.„A reveni asupra subiectului”, înseamnă să „faci follow-up”. Nu se spune „să discutăm”, ci „să avem un call”, fiindcă altfel pare că nu s-a consumat suficientă energie pe Outlook.

Aici romgleza nu mai este o neputință, ci o uniformă. Omul poate vorbi română, dar limba părinților lui i se pare prea modestă pentru viața lui profesională. Dacă spune „vă reamintesc”, pare că lucrează cu oameni. Dacă spune „kind reminder”, pare că operează într-un ecosistem corporatist. „Avem un call pe acest topic” nu comunică mai mult decât „discutăm despre asta”, dar sună ca și cum realitatea a trecut prin PowerPoint, a primit aprobare de la middle management și a ieșit cu font corporatist.

Există și o mică ipocrizie socială aici. Romgleza corporatistă se prezintă ca eficiență, dar de multe ori produce ceață. În loc să clarifice, parfumează. „Deliverables”, „ownership”, „workflow”, „stakeholderi”, „input”, „output”, „status”, „update”, „feedback” se așază unele peste altele până când o activitate banală capătă aerul unei operațiuni NASA. La final, ai trimis un tabel. Dar l-ai trimis după un call de alignment, cu follow-up și kind reminder, deci ai trăit profesional.

Și să nu uităm marile formule ale pasiv-agresivității de birou. „Kind reminder” nu este, de fapt, foarte kind. De cele mai multe ori înseamnă: ți-am mai spus o dată, n-ai făcut, acum îți zâmbesc prin dinți în limba engleză. „Just checking in” înseamnă: de ce nu mi-ai răspuns? „As per my previous email” este varianta corporatistă a lui „ți-am zis, mă, dar tu nimic”. Iar „let’s take this offline” nu are nimic de-a face cu offline-ul, ci înseamnă: hai să nu ne mai facem de râs în fața tuturor, continuăm conflictul într-un colț mai discret.

În zona aceasta, engleza nu mai este limbă străină, ci mobilier de birou. Stă acolo, între imprimantă, cana cu logo și calendarul de concedii. Oamenii spun „quick sync”, „one-to-one”, „touch base”, „low hanging fruit”, „best practices”, „lessons learned”, „business need”, „customer journey”, „pain points”. Dacă ai traduce totul în română, multe fraze s-ar prăbuși sub propria banalitate. „Hai să discutăm repede”, „să vedem ce e mai ușor de făcut”, „să învățăm din greșeli”, „să aflăm ce îl supără pe client”. Dar româna are un defect: dezbracă impostura. Engleza o îmbracă mai bine.

Mai gravă decât romgleza e româna care începe să gândească după calapod englezesc. Aici nu mai avem doar cuvinte împrumutate, ci sensuri deplasate. „Patetic” nu mai înseamnă melodramatic, plin de patos, ci jalnic, după „pathetic”. „Eventual” nu mai înseamnă posibil, ci ajunge să fie folosit ca „în cele din urmă”, după „eventually”. „Actual” începe să alunece spre „real”, după actual, deși în română stătea foarte bine în zona lui „curent” sau „prezent”. „Punctual” este scos din sensul lui legat de punctualitate sau de ceva strict delimitat și împins spre „precis”, „concret”, „anume”, după cum bate vântul traducerii grăbite.

La fel, „a aplica pentru un job” a devenit aproape firesc, deși româna avea „a candida”, a „concura”, sau „a depune o cerere”. Pentru un post/serviciu. A „adresa o problemă” sună tot mai natural, deși problema se aborda, se trata, se rezolva sau măcar se discuta. „A face sens” s-a întins ca igrasia, deși româna spunea limpede „are sens”. „Suport” a început să înlocuiască „sprijin” sau „asistență”, „locație” a înghițit aproape orice „loc”, iar „a pune presiune pe” a ajuns să înlocuiască, narativ și pompos, vechiul „a face presiuni asupra”.

Mai sunt și verbele acelea care par să fi intrat în română direct dintr-un manual prost de training. „A prioritiza” peste tot unde „a pune pe primul loc” sau „a stabili priorități” ar fi fost mai firesc. „A livra” folosit nu doar pentru colete, ci pentru rezultate, emoții, experiențe, discursuri și aproape orice poate fi împins pe o bandă imaginară de producție. „A seta” pentru orice: o întâlnire, un obiectiv, o stare, ba chiar și copilul la culcare. „A implementa” a devenit verbul universal al oamenilor care nu mai fac lucruri, ci le coboară din strategie în realitate, cu aerul că montează o centrală nucleară.

Și apoi vin adjectivele cărora li s-a mutat sufletul. „Relevant” a ajuns să fie aruncat peste orice, ca pătrunjelul peste ciorbă. „Consistent” începe să fie folosit cu sensul englezesc de „constant” sau „consecvent”, deși în română avea altă greutate. „Agresiv” intră unde ar fi fost „insistent”, „intens”, „puternic” sau „susținut”. „Versatil” e lipit pe oameni, produse, soluții și CV-uri până când nu mai știm dacă vorbim despre un profesionist adaptabil sau despre o tigaie cu strat antiaderent.

Traducerile automate au devenit, în ultima vreme, pepiniera oficială a românei strâmbe. Le găsești în subtitrări, în cărți scoase pe repede înainte, în descrieri de produse, în site-uri, în articole reciclate. Din clipa în care prostia lingvistică apare tipărită sau subtitrată, ea capătă prestigiu. Omul nu mai spune „a adresa o problemă” fiindcă a greșit singur, ci fiindcă a văzut formula repetată destul încât să i se pară normală. Mașina traduce prost, editorul nu mai prinde, cititorul înghite, iar apoi limba vorbește mai departe cu sintaxa prinsă în ușă.

Sigur, orice generație a avut ticurile ei. Unii au spus „extraordinar”, alții „super”, alții „beton”, alții „marfă”, alții „cool”. Limba se schimbă, împrumută, se joacă, se murdărește, se spală singură și merge mai departe. Problema de azi e pretenția, acel aer subțire de superioritate cu care romgleza se așază peste română, ca și cum ar fi dovada unei minți globale. De fapt, ea nu face altceva decât să slăbească ambele limbi. În română, nu mai ai precizie. În engleză, nu ai competență. Între ele, plutești într-un idiom de hol, de chat, de meeting, de TikTok și de interviu HR, suficient cât să pari conectat, insuficient cât să fii clar.

Când aud „kind reminder”, mă gândesc la o limbă română care a primit un mail pasiv-agresiv și nu știe cum să răspundă. Când îmi spune cineva „you know what I mean”, îmi vine să spun că nu, nu știu neapărat, fiindcă uneori nici vorbitorul nu mai știe. Iar când aud al zecelea „gen” într-o frază care oricum nu merge nicăieri, îmi dau seama că nu asist la modernizarea limbii, ci la o pană de vocabular cu pretenții internaționale. Nu engleza este dușmanul. Ea e foarte bună, dacă o știi. Problema este impostura lingvistică, acel moment în care nu mai vorbești nici română, nici engleză, dar ai convingerea că le-ai depășit pe amândouă. Gen.