De ce oamenii inteligenți se apără atât de bine de adevăr

Să pornim de la ce merge bine ca să avem curajul să privim ce nu merge are o logică solidă. Dar, există un punct în care același mecanism se întoarce împotriva intenției sale, și anume că, ceea ce reduce disconfortul pe termen scurt se amplifică, adică, a privi spre ce merge bine reduce anxietatea asociată autoevaluării, dar creierul va tinde să rămână acolo din același principiu care explică orice evitare: funcționează imediat dar costă mai târziu.

Paradoxul este că inventarul resurselor poate deveni el însuși o formă de ruminare pozitivă, la fel cum o buclă a rețelei implicite care produce confort dar fără rezoluție, și la fel cum ruminarea negativă se învârte în jurul problemei fără să producă schimbare, ruminarea pozitivă se poate învârti în jurul resurselor fără să producă acțiune.

Schimbarea reală, chiar și cea pornită din resurse, produce la un moment dat disconfort pentru că înseamnă că ai văzut ceva care trebuie să se modifice. Dacă procesul e complet confortabil de la început până la sfârșit, e posibil că nu ai ajuns încă la ce conta.

Partea cu adevărat dificilă e evitarea mascată în limbaj terapeutic, sofisticat,  fiind una dintre cele mai rezistente la insight tocmai pentru că folosește instrumentele autoreflecției împotriva scopului lor.

Auto-distanțarea reduce ruminarea dar reduce și implicarea emoțională necesară pentru a lua contact real cu experiența. Există un punct în care distanțarea psihologică optimă devine distanțare excesivă, iar persoana observă totul despre sine cu claritate rece și nu schimbă nimic, asta întâmplându-se pentru că observarea a devenit substitut pentru trăire.

Acest lucru se întâmplă frecvent la oameni cu capacitate reflexivă mare și care sunt conștienți de sine. Nucleul narcisic nu apare doar atunci când ne considerăm superiori, apare mai ales când ne considerăm excesiv de lucizi. Reflecția sofisticată poate fi un instrument de evitare mai eficient decât absența reflecției, pentru că produce iluzia mișcării. Acțiunea este testul de realitate al reflecției. Fără ea, nu știi dacă ai explorat sau ai evitat.

Atunci când reflecția este folosită mai ales pentru a păstra imaginea de sine intactă, orice feedback extern care amenință această imagine nu mai este perceput ca oportunitate de creștere, ci ca pericol.

Din acest unghi tendința de a ne păstra imaginea de sine intactă chiar și atunci când realitatea ne contrazice e un mecanism de apărare care modelează un nucleu narcisic ce arată fisura pe care o produce între imaginea pe care o avem despre sine și posibilitatea că nu este chiar așa cum credem.

De aceea când cineva ne spune ceva sincer, cu bună intenție, cu grijă, cu afecțiune, reacția nu este reflecția, ci apărarea deoarece adevărul doare atunci când atinge zone fragile ale identității.

Iar aici apare acel mecanism atât de frecvent: „Da, sigur, și eu greșesc… dar…” Iar după „dar” urmează o lungă listă despre cum ceilalți sunt problema. Cum ceilalți sunt invidioși, răi, imaturi, incapabili emoțional, agresivi, proiectivi, dezechilibrați.

In profunzime, responsabilitatea rămâne tot în exterior: eu sunt în regulă, ceilalți nu sunt în regulă.

Ne e de ajutor să vorbim despre, fără cruzime și fără superioritate morală, pentru că aceste mecanisme nu apar din senin, sunt forme de protecție psihică. Avem nevoie să simțim că suntem buni, morali, valoroși, demni de iubire. Iar când apare un feedback care ne amenință această imagine, sistemul nervos reacționeaza  ca și cum ar fi în pericol fizic.

Din perspectivă neuropsihologică dacă feedbackul este perceput ca rușinare, respingere sau atac identitar, creierul defensiv intră rapid în funcțiune.

Și atunci nu mai analizăm cu adevărat ceea ce ni se spune. Începem să analizăm intenția celuilalt. Uneori chiar acesta este motivul pentru care anumite persoane nu mai pot tolera oamenii sinceri în jurul lor. Pentru că sinceritatea autentică, atunci când este spusă cu claritate și fără falsitate relațională, poate activa rușine, fragilitate și disonanță cognitivă.

Și fiecare dintre noi are o tendință profundă de a-și proteja povestea pe care și-o spune despre sine. De aceea este atât de important felul în care interpretăm relațiile și conflictele. Pentru că nu vedem niciodată realitatea așa cum e, o vedem prin structura noastră psihologică dată de experiențele noastre și  mecanismele noastre de apărare.

Două persoane pot trăi aceeași conversație complet diferit: una o poate percepe ca dialog și reflecție, cealaltă ca atac și umilire.

A fi sănătoși psihologic înseamnă să putem sta în disconfort fără să îl transformăm imediat pe celălalt în dușman, deoarece e atât de necesar să păstrăm un spațiu al îndoielii de sine, nu între-un mod patologic, ci într-unul al firescului vieții ca putem gândi și judeca uneori greșit și distorsionat. Există mereu și această posibilitate matură dar greu de tolerat, anume ca, uneori ceilalți pot să vadă ceva ce noi încă nu putem vedea despre noi înșine.

Iar capacitatea de a suporta această idee fără să ne prăbușim psihic, fără să părăsim sau fără să demonizăm imediat interlocutorul rămâne forma supremă  de maturizare psihologică la care se muncește intern zi de zi, cu onestitate și disponibilitate internă.