Diavolul se îmbracă de la Prada 2

În ultimele luni am fost bombardată de materiale despre nostalgie. Cred că lucrul ăsta e accentuat și de trendul „2026 e noul 2016”. Credeți-mă când vă spun că 2016 a fost anul meu. A fost și anul în care am văzut Diavolul se îmbracă de la Prada.

Țin minte că nu am reușit să-l termin din prima. L-am terminat la bunică-mea, cu ea. Parcă. Cert e că atunci mi-a rămas în cap că orice aș pune pe mine sigur e copie după ceva ce a făcut deja un designer. Și că nu aș suporta să lucrez cu o Miranda. Și că vreau să văd toate filmele cu Meryl Streep.

Anul acesta a apărut și partea a doua, Diavolul se îmbracă de la Prada 2, cu distribuția inițială. Am fost la cinema să văd continuarea unuia dintre cele mai discutate filme în cercurile maică-mii. Sincer? A mers. Uneori e extrem de plăcut să te deconectezi de la societatea în care trăiești și pentru două ore să te imaginezi într-un alt loc, construit să fie mai bun decât realitatea ta.

Dar se termină. Și când se termină începi să te gândești ce dracu se întâmplă. Chiar îți dorești să te abandonezi complet pentru un job care îți distruge stima de sine? Chiar vrei să trăiești în New York, având în vedere ce se întâmplă în Statele Unite ale Americii? Ești dispusă să nu ai acces la mâncare cu gust? La fructe și legume care au gust pe bune și nu sunt umplute cu zahăr și coloranți? Și cel mai important: ești dispusă să te faci preș în fața unei femei care îți dă numai reci și speri ca un chiuaua la puțină validare? Absolut deloc genul meu.

Muncă, muncă, muncă

Personal trăiesc să muncesc. Nu îmi pot imagina viața fără muncă. Și aici mă refer și la munca voluntară, nu doar la cea plătită. Unul dintre cele mai mari coșmaruri ale mele e să nu am de lucru. Să stau. Să trăiesc degeaba.

Problema mea e cu producțiile media care promovează acest tip de muncă despotică. Personajul principal nu muncește pentru el, muncește să mulțumească Despotul. În Diavolul se îmbracă de la Prada 2 TOATĂ lumea muncește pentru Miranda. Ea este miezul, iar personalitățile tuturor sunt orientate spre mulțumirea ei. Andy, care inițial făcea jurnalism pentru ea, din pasiune, ajunge să se umilească pentru a satisface egoul enorm al Mirandei. Și pentru a primi o fărâmă de recunoștință.

Nagel este exact în aceeași situație. Se lasă călcat în picioare de egoul Mirandei, ba mai mult este un fel de chiuaua personal pentru că îi scrie discursuri, înghite indisponibilitatea ei de orice natură și acceptă această umilire pe față.

La polul opus o avem pe Emily care decide că trebuie să se răzbune. Aici nu fac o mare analiză, vă las să vedeți filmul și discutăm ulterior.

Imaginea despotului

Câți dintre noi cunoaștem o Miranda? Câți dintre noi am lucrat cu o Miranda? Cum v-a făcut asta să vă simțiți?

Problema mea personală cu acest tip de personaj e că face ideea de femeie puternică să fie sinonim cu cea de despot. Nu cred că, într-o lume pur patriarhală, modelul de femeie de succes ar trebui să fie Miranda. Din experiența mea pot spune că femeile puternice nu sunt cele care au ego enorm. Acest ego doar arată lipsa încrederii în sine și frica de a nu pierde poziția de putere. Dacă am fi umani, cred că experiența muncitului împreună ar fi mai ușoară și mai plăcută pentru toți. A face totul despre tine și despre poziția ta denotă imaturitate; atât emoțională, cât și mentală, iar asta nu e o soluție sustenabilă pentru nimeni.

Mă deranjează să văd cum aceste modele despotice încă sunt prezente. Fetele au nevoie de modele echilibrate, nici Miranda, nici Nara Smith. Adolescentele ar trebui să înțeleagă că puterea nu vine cu un ego imens și nici cu frica de pierdere; că ierarhiile corporate nu sunt idealul. Media ar trebui să arate și alte modele de lideri, nu doar cel clasic, pe șefisme și ego mare. Și da, media e responsabilă în modelarea generațiilor.

Vă invit să vedeți filmul. Știu că nu e atât de deep, dar experiența mea de antropolog îmi spune că ar trebui să privim mai în detaliu media pe care o consumăm sau am consumat-o în raport cu dezvoltarea noastră și a tinerilor.