Ecuație

Două elemente și atât, o ecuație simplă a vieții. Tot ce vede ochiul până nu mai răzbate: lumină și nisip. În liniștea izolării, departe de forfota lumii amețite, sunetele se aud bine și apoi se afundă sub firele sticloase roșietice, așa cum se ascunde scarabeul cel negru de pe dune, cel care transformă ziua în noapte și noaptea în zi.

Mai aveam douăsprezece minute și soarele ar fi dispărut cu totul, repede, fără dansul de rămas bun cu care m-am obișnuit acasă. În deșert dispare brusc, nu are răbdare cu nimeni. Doar de pe vârful dunei înalte aș fi văzut până departe, peste pietrele roșii din zare, până unde linia orizontului ar fi fost jos de tot. Am început să urc contra cronometru pe munți de nisip. Cu geaca pe mine, în papuci, mă afundam pe creste în nisipul care deja se răcise. Am rămas în picioarele goale, ca să am mai mult spor. Am urcat știind ca nu pot face pauză nicio secundă. Îmi zvâcneau tâmplele, abia mai respiram, mai era doar ultima coama de învins. Dar stiam că e de învins mult mai mult, ca e pe viață și pe moarte, că nu pot renunța, că trebuie să găsesc resurse ca să mai pot respira până în vârf.

Am ajuns în ultima clipă, nu mai auzeam decât cum inima pompează, bătea cadența ca o tobă în urechi, respiram cu toată ființa să îmi regăsesc ritmul. Dar am fost acolo, să văd culorile cum se topesc din una in alta, cum soarele devine lichid și se scurge în spatele pământului, am fost acolo să înțeleg cum jumătate de lume era nisip si cealaltă jumătate era liniște și lumină. Apoi a rămas doar liniștea. Lumina am luat-o cu mine.