ADEVĂRATUL CHIP AL STATULUI PORTUGHEZ ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Între anii 1900 și 1946, numele oficial al Portugaliei a fost Regatul Portugaliei până în 1910, urmat de Republica Portugheză, din 1910 până în prezent, schimbarea denumirii fiind în fapt trecerea de la Monarhie la Republică a formei oficiale de guvernare a țării.


EVENIMENTE ȘI TRANSFORMĂRI MAJORE PE PLAN INTERN ALE STATULUI PORTUGHEZ ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Cronologia regimurilor politice între anii 1900 și 1946
Statul portughez a trecut prin trei mari etape politice distincte, fiecare având o denumire oficială specifică:

• Regatul Portugaliei între anii 1900 și 1910:

Țara era o monarhie constituțională condusă de Casa de Bragança. Monarhia s-a prăbușit în urma Revoluției de la 5 octombrie 1910.

• Prima Republică Portugheză între anii 1910 și 1926:

Numele oficial a devenit Republica Portugheză. Această etapă a fost marcată de o puternică instabilitate politică și socială.

• A Doua Republică Portugheză între anii 1926 și după 1946:

Deși numele oficial a rămas tot Republica Portugheză, regimul dictatorial fascist instaurat în această perioadă a purtat denumiri specifice cum ar fi "Dictatura Națională" între 1926 și 1933, perioadă în care la conducere s-au succedat câțiva lideri militari provizorii, între care, pe cea mai lungă perioadă, Generalul Óscar Carmona, iar în paralel cu acesta poziția de Ministru de Finanțe fiind ocupată de economistul António de Oliveira Salazar, mai apoi "Statul Nou" începând cu anul 1933 și până în anul 1974, sub conducerea dictatorului fascist António de Oliveira Salazar, care a preluat conducerea țării din poziția guvernamentală anterior menționată.

• Cele două Războaie Mondiale:

În Primul Război Mondial Portugalia a trecut de la neutralitate la alianță activă, intrând în război împotriva Germaniei. A fost inițial neutră în 1914, dar a colaborat strâns cu Marea Britanie, cel mai vechi aliat al său, ceea ce a dus la ciocniri locale cu trupele germane în coloniile africane Angola și Mozambic. În martie 1916, la cererea Marii Britanii, Portugalia a rechiziționat navele germane aflate în porturile sale, provocând Germania să îi declare război. În cel de-al Doilea Război Mondial Portugalia, sub conducerea dictatorului António de Oliveira Salazar, a rămas neutră și deși a menținut vechea alianță cu Marea Britanie, regimul autoritar a practicat o „neutralitate cooperantă”, furnizând materii prime esențiale ambelor tabere.

• Neutralitatea Portugaliei în cel de-al Doilea Război Mondial:

Vorbim despre o simplă strategie a unui regim fascist care a încercat și a reușit să își conserve mare parte din imperiul colonial în cursul unui război mondial imprevizibil, război care a redefinit colonialismul global ulterior anului 1946.

Menționăm că Portugalia și Marea Britanie aveau cea mai veche alianță activă din lume, anume Tratatul de la Windsor din 1386, iar în această situație Marea Britanie a preferat ca Portugalia să rămână neutră pentru a nu deschide un nou front în Peninsula Iberică și pentru a preveni căderea acesteia, inclusiv Spania, sub influența Germaniei naziste mai ales că atât Spania cât și Portugalia erau politic de doctrină fascistă. Salazar a cedat în cele din urmă aliaților dreptul de folosință a bazelor militare din Azore în 1943, dar abia când presiunea britanică a devenit copleșitoare și securitatea țării, a se citi "a conducerii fasciste a țării", nu a mai fost periclitată în mod direct.

Adăugăm că Portugalia tocmai trecuse prin anii instabili ai Războiului Civil Spaniol vecin și se temea de contagiunea militară sau de o invazie din partea Spaniei fasciste a lui Franco. Armata portugheză era slab echipată, prost înarmată și incapabilă să susțină un efort militar. Neutralitatea a permis Portugaliei să își păstreze integritatea imperiului colonial, amintim de Angola, Mozambic sau Macao, lucru pe care nu l-ar fi putut face în cazul în care ar fi fost parte în conflagrația globale din cauza propriei impotențe militare.


EVENIMENTE ȘI TRANSFORMĂRI MAJORE ALE IMPERIULUI COLONIAL PORTUGHEZ ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Între 1900 și 1946, Imperiul Colonial Portughez a trecut de la criza și instabilitatea Primei Republici, în 1910, la controlul centralizat și ideologia „pluricontinentală” impusă de regimul autoritar "Statul Nou" al lui António de Oliveira Salazar, care a redefinit coloniile ca fiind „proprietăți inalienabile de peste mări ale Portugaliei”.


Evenimente și momente cheie:

1910: Căderea monarhiei în Portugalia și proclamarea Republicii. Noua republică a păstrat și reorganizat posesiunile africane și asiatice sub un nou cadru administrativ.

Între 1914 și 1918, pe parcursul Primului Război Mondial: Forțele coloniale portugheze au purtat lupte grele pe zona de graniță a coloniilor din Africa, în special în Mozambic și Angola, împotriva trupelor coloniale germane.

Între 1917 și 1920, Revolta din Valea Zambeziană: În Mozambic, o ripostă puternică a populației locale faţă de munca obligatorie și politicile fiscale, a fost suprimată cu mare dificultate de armata colonială portugheză.

1926: Lovitura de Stat militară din 28 Mai din Portugalia, în urma căreia a fost instaurată "Dictatura Națională", eveniment care a deschis calea spre puterea absolută a dictatorului fascist Salazar.

1930: Adoptarea "Actului Colonial", un decret fundamental care subordona economic, politic și financiar coloniile africane și asiatice intereselor metropolei.

1933: Constituția din 1933 a regimului "Statul Nou" a consacrat oficial caracterul unitar al națiunii portugheze de la metropolă până la periferiile imperiale.

1945–1946: Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, găsește Portugalia fascistă a lui Salazar intensificând discursul privind integritatea și eternitatea imperiului, deși la nivel global valul decolonizării începuse implacabil.

Transformări administrative și economice în colonii:

Centralizarea economică: Metropola a impus monopolul comercial, obligând coloniile să exporte materii prime exclusiv în Portugalia și să importe numai produse finite portugheze.

Sistemul de muncă forțată: S-a menținut și s-a legiferat un regim strict de muncă obligatorie numit "indigenato" pentru populațiile băștinase, asemănător sclaviei, muncă folosită pe marile plantații și la lucrările publice de infrastructură.

Redenumirea oficială: Coloniile au fost rebotezate treptat în „provincii de peste mări” pentru a șterge statutul de teritoriu exploatat și a susține că acestea fac parte din același stat cu caracter indivizibil.

Controlul catolic: În 1940 a fost încheiat un Concordat cu Vaticanul, iar misiunile catolice au primit rolul de „instrumente civilizatoare” și de control educațional asupra populațiilor autohtone.


IMPERIUL COLONIAL PORTUGHEZ ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946


ÎN AFRICA:

Angola (Africa Occidentală Portugheză) – teritoriu extins în sud-vestul Africii, incluzând și enclava Cabinda.

Mozambic (Africa Orientală Portugheză) – teritoriu în coasta de est a Africii.

Guineea Portugheză (actuala Guineea-Bissau) – posesiune din Africa de Vest.

Capul Verde – arhipelag în Oceanul Atlantic.

São Tomé și Príncipe – insule din Golful Guineei.


ÎN ASIA:

India Portugheză (Estado da Índia) – incluzând districtul Goa, alături de enclavele Daman și Diu.

Timorul Portughez (actualul Timor de Est) – jumătatea estică a insulei Timor, ocupat temporar de Japonia și Australia în timpul Al Doilea Război Mondial, între 1942–1945.

Macao – teritoriu comercial și port în China.




GENOCID, JAF ȘI CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII COMISE DE IMPERIUL COLONIAL PORTUGHEZ ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946


Deși istoriografia oficială și o parte a societății portugheze au evitat adesea termenul juridic de „genocid”, istoricii și experții în drept internațional folosesc tot mai mult acest concept pentru a descrie campaniile de teroare sistemice, masacrele și exploatarea extremă practicate de Portugalia în principal în coloniile sale africane, anume Angola, Mozambic și Guineea-Bissau dar nu în ultimul rând și în coloniile asiatice, în special în Timorul Portughez.


ANGOLA

Represiunea împotriva poporului Ovambo: În 1915, ca răspuns la revoltele locale din sudul Angolei, armata portugheză a lansat o campanie militară de o violență extremă.

Teroarea și foametea planificată: Strategia militară a inclus distrugerea sistemică a culturilor, confiscarea animalelor și masacrarea populației civile. Aceasta a provocat o foamete artificială care a ucis zeci de mii de băștinași, un episod calificat recent de istorici drept un act genocidar prin consecințele sale letale directe asupra respectivului grup etnic.

Sclavia de facto: Sub regimul autoritar al "Statului Nou", în special sub conducerea dictatorului fascist António de Oliveira Salazar, populațiile africane din Angola și Mozambic au fost supusă unui sistem masiv de muncă forțată, cunoscut sub numele de "chibalo".

Condițiile exterminatoare: Oamenii erau luați cu forța de pe terenurile lor și puși să lucreze pe plantații sau la infrastructură în regim de sclavie. Mortalitatea ridicată, malnutriția severă și epuizarea fizică au dus la decesul a sute de mii de civili africani în prima jumătate a secolului XX.


MOZAMBIC

Companiile concesionare: Până în anii 1930, mare parte din Mozambic a fost administrată de companii portugheze private, precum "Companhia de Moçambique" și "Companhia do Niassa" care pentru a avea câștiguri mari au subordonat complet populația băștinașă.

Munca obligatorie, "chibalo": Băștinașii erau siliți să muncească în condiții grele pe plantații sau erau deportați în minele din coloniile britanice vecine și Africa de Sud pentru salarii mizere.

Culturile forțate: Oamenii au fost obligați prin decizii administrative să cultive produse de export, cum ar fi bumbacul, în detrimentul agriculturii de subzistență, ceea ce a provocat foamete și sărăcie.

Taxele opresive: S-au impus taxe grele pe care populația africană le putea plăti doar muncind în economia colonială, acest fapt creând un cerc vicios de dependență.

Regimul "indigenato": Populația locală a fost categorisită oficial ca fiind inferioară juridic, fiind lipsită de drepturile cetățenești ale exploatatorilor portughezi.

Controlul prin șefi locali, "régulos": Administrația a folosit liderii tradiționali pe care i-a transformat în agenți ai statului colonial pentru a stoarce taxe și a recruta forță de muncă cu ajutorul unei poliții native, "sipai".

Impactul Regimului "Estado Novo" după 1926: După lovitura de stat din 1926 și instaurarea regimului fascist/autoritar "Estado Novo" în Portugalia, controlul asupra coloniilor a devenit mult mai opresiv. Profiturile au fost direcționate strict spre economia metropolei, iar abuzurile de la sate s-au intensificat prin planuri birocratice rigide care favorizau exclusiv coloniștii albi portughezi.


CAPUL VERDE

Lagărul de concentrare de la Tarrafal: Situat în insula Santiago din Capul Verde, acest lagăr a fost folosit pentru a elimina opozanții periculoși ai regimului fascist portughez, anume comuniști, anarhiști, republicani radicali și, mai târziu, lideri ai mișcărilor de eliberare din coloniile africane. Condițiile de detenție extrem de dure i-au adus denumirea de „lagărul morții care nu iartă”.


TIMORUL PORTUGHEZ

Abuzurile coloniale ale Portugaliei în Timorul Portughez între 1900 și 1946 au inclus reprimarea sângeroasă a revoltelor locale precum în "Războiul de la Manufahi" dintre anii 1911 și 1912, impunerea de munci forțate și taxe împovărătoare pentru populația băștinașă, segregarea juridică prin Actul Colonial din 1930 și dezinteresul total de a proteja populația timoreză din timpul devastatoarei ocupații japoneze din Cel Al Doilea Război Mondial.

Revolta de la Manufahi, între 1911 și 1912: Condusă de liderul local Dom Boaventura, a fost cea mai amplă mișcare de rezistență împotriva hegemoniei coloniale portugheze. Represiunea condusă de trupele coloniale portugheze s-a soldat cu un masacru estimat la 25.000 de morți, distrugerea satelor și deportarea lui Dom Boaventura pe insula Ataúro, unde a și decedat.

Eliminarea autonomiilor locale: Autoritățile coloniale portugheze au desființat treptat orice privilegiu și putere tradițională a șefilor locali, aceștia fiind înlocuiți cu o administrație militară directă și punitivă.

Sistemul de taxe, "finta" și impozitul pe cap de locuitor: Populația indigenă era obligată să plătească taxe grele în bunuri sau bani.

Munca obligatorie, "corvees": În lipsa unor resurse financiare masive, administrația colonială a impus timorezenilor muncă forțată neremunerată pentru construirea și întreținerea infrastructurii, drumuri, poduri și clădiri administrative, afectând grav agricultura de subzistență a localnicilor.

Actul Colonial din 1930: Odată cu centralizarea politică a coloniilor sub dictatorul António de Oliveira Salazar, Timorul a fost subordonat direct intereselor economice ale metropolei.

Statutul juridic inferior: Populația a fost împărțită oficial în două categorii: "indígenas", anume nativii lipsiți de drepturi cetățenești și "não-indígenas", o mică elită asimilată sau metișii, consolidând discriminarea rasială și socială la nivel social și instituțional.



SUMAR ȘI CONCLUZIE:

ÎN INTERVALUI DINTRE ANII 1900 ȘI 1946 STATUL PORTUGHEZ, INDIFERENT DE NATURA SA, MONARHIE SAU DICTATURĂ FASCISTĂ, ȘI-A JEFUIT ÎN MOD BRUTAL COLONIILE PRACTICÂND TOATE FORMELE DE EXPLOATARE ȘI RAPT AL RESURSELOR. PENTRU A ATINGE ACESTE OBIECTIVE, COLONIALISMUL PORTUGHEZ A EXERCITAT ASUPRA POPULAȚIILOR BĂȘTINAȘE CELE MAI BRUTALE FORME DE CONTROL ȘI PEDEPSIRE, APARTHEIDUL ȘI SCLAVIA, FOAMETEA ȘI MOARTEA REPREZENTÂND NORMALITATEA ÎN VIAȚA DE ZI CU ZI A NATIVILOR. REMARCĂM CĂ LA FEL CA ȘI ÎN CAZUL SPANIEI, PREOCUPAREA PRINCIPALĂ A STATULUI PORTUGHEZ A FOST CONSERVAREA IMPERIULUI COLONIAL, NIMIC ALTCEVA DECÂT UN SISTEM CARE PRIN EXPLOATARE BRUTALĂ ALIMENTA CU RESURSE O OLIGARHIE, INDIFERENT DE STATULUL EI REGAL SAU ULTERIOR FASCIST. ȘI TOT CA ÎN CAZUL SPANIEI, DUPĂ 1946, STATELE UNITE ALE AMERICII, COLONIZATORII DE FACTO AI EUROPEI OCCIDENTALE DUPĂ TERMINAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, AU CONSIDERAT CĂ REGIMUL FASCIST AL LUI SALAZAR ESTE UTIL ÎNTRUCÂT EXTERMINA INTERN INAMICII NOULUI IMPERIALISM, DE ACUM AMERICAN, AȘA CĂ STATUL FASCIST PORTUGHEZ A REZISTAT CU BRIO PÂNĂ ÎN 1974, ÎN CIUDA PROTESTELOR DE FAȚADĂ ALE "LUMII DEMOCRATICE OCCIDENTALE".

Aceasta este imaginea reală a Portugaliei de la 1900 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946.