ADEVĂRATUL CHIP AL REGATULUI BELGIEI ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Între 1900 și 1946, colonialismul practicat de Regatul Belgian a fost marcat de tranziția de la un regim privat de o cruzime extremă în Statul Liber Congo la o Administrație Colonială de Stat a Regatului Belgiei în Congo, axată pe paternalism și extracția intensivă a resurselor pentru a susține economia Regatului Belgian și consumurile acestuia în Primul și cel de-al Doilea Război Mondial. Totodată, Regatul Belgian a exploatat și teritoriul numit Ruanda-Urundi, Urundi fiind numele colonial al țării care astăzi se numește Burundi. Aceste teritorii făceau parte din teritoriul colonial german, anume Africa Orientală Germană. A fost ocupat de trupele belgiene în 1916 în timpul Primului Război Mondial. Ulterior, a fost acordat Rgatului Belgiei ca "mandat colonial" de către Liga Națiunilor în 1924 până în 1946, timp în care exploatarea și jaful au continuat în mod nemilos, nestingherite.


EXPLICAȚIE ASUPRA DENUMIRII "STATUL LIBER CONGO" PÂNĂ ÎN 1908 ȘI ASUPRA "RETRAGERII" REGELUI LEOPOLD AL II-LEA DIN ADMINISTRAREA "PERSONALĂ" A ACESTEI ENTITĂȚI ȘI DEVENIREA ACESTEIA DUPĂ 1908, "CONGOUL BELGIAN".

Statul Independent Congo nu era cu adevărat un stat suveran liber, ci o proprietate privată deținută în totalitate de regele Leopold al II-lea al Belgiei. Numele de "Stat Independent" a fost o manevră diplomatică cinică și o mască ce a dorit să ascundă un regim de exploatare brutală care a funcționat fără control până în 1908.

Iată mecanismele exacte care au permis ca aceste abuzuri masive să aibă loc:

1. Proprietate privată, nu colonie belgiană

• Confuzia de nume este absolut incredibilă în cinismul ei: Termenul "Independent" însemna doar că teritoriul era independent de controlul guvernului belgian și al oricărei alte puteri europene.

• Colonizare absolută: Întregul teritoriu de peste 2 milioane de kilometri pătrați era deținut direct de Regele Belgiei, Leopold al II-lea, ca persoană fizică.

• Lipsa supravegherii: Parlamentul și Guvernul Belgiei și niciun alt stat nu avea nicio autoritate legală sau drept de control asupra deciziilor Regelui Leopold al II-lea în Congo. Această stare a durat din 1885 până în 1908.

2. Recunoașterea internațională din 1885

• Conferința de la Berlin: Marile puteri europene și Statele Unite au recunoscut oficial pretențiile Regelui Belgiei asupra teritoriului în cadrul Conferinței de la Berlin (1884–1885).

• Pretext umanitar: Regele Leopold al II-lea a obținut controlul în Congo promițând că va civiliza populația locală, va promova comerțul liber și va eradica traficul de sclavi organizat de negustorii arabi.

• Suportul marilor puteri: Puterile coloniale au preferat să ofere acest teritoriu imens unui monarh al unui stat neutru mic, anume Regatul Belgiei, pentru a preveni conflictele directe dintre Imperiile Britanic, Francez sau German, care erau la acel moment marii colonialiști din Africa.

3. Armata privată și munca forțată

• Force Publique: Regele a înființat o armată privată de mercenari numită "Force Publique", condusă de ofițeri europeni și formată din soldați africani, adesea recrutați cu forța.

• Monopolul resurselor: Regele Leopold al II-lea a declarat toate resursele naturale, în special cauciucul sălbatic și fildeșul, ca fiind proprietatea exclusivă a Casei Regale.

• Sistemul de teroare: Pentru a maximiza profiturile din cererea globală crescândă de cauciuc, "Force Publique" a impus cote nerealiste de recoltare. Nerespectarea cotelor ducea la mutilări, cele mai obișnuite prin tăierea mâinilor și picioarelor, torturi, răpiri, incendierea satelor și execuții în masă.

4. Izolarea informațională

• Cenzură strictă: Regele a controlat strict fluxul de informații care ieșea din Africa Centrală, interzicând accesul jurnaliștilor independenți. Organiza totodată campanii de P.R.: Propaganda regală din Europa a portretizat acțiunile din Congo ca pe o misiune creștină și civilizatoare de succes.

5. Sfârșitul regimului privat (1908)

Abuzurile au putut continua până când diverși misionari și diplomați au adus dovezi fotografice și mărturii irefutabile în fața opiniei publice internaționale.

Sub presiunea diplomatică imensă a Marii Britanii și a Statelor Unite (aceștia fiind nimic alceva decât tot colonialiști și exploatatori brutali ai coloniilor lor), dar și din cauza uriașei indignări publice în fața adevărului, Guvernul Belgian a fost forțat să intervină în 1908.

Așa că pentru a "repara" lucrurile Parlamentul Belgian, printr-o simplă tușă de peniță, a votat anexarea teritoriului, transformând proprietatea privată a Regelui Leopold al II-lea în Colonie Oficială de Stat sub numele de Congoul Belgian, diminuând cele mai severe forme de atrocități, dar menținând jaful structural de resurse.


Evoluția în Congo, între anii 1900 și 1946, a Imperiului Colonial Belgian se împarte în două etape distincte:


1. Sfârșitul domniei regelui Leopold al II-lea (1900–1908)

Condiții absolut inumane: La începutul anilor 1900, atrocitățile Casei Regale Belgiene din Congo au stârnit o revoltă internațională. Întregul teritoriu congolez era exploatat prin folosirea muncii forțate, sclavie, violențe și ucideri colective extreme, impuse pentru extragerea cauciucului și recoltarea fildeșului și a altor tipuri de resurse.

2. Perioada Congoleză Belgiană de Stat (1908–1946), după presiunile internaționale.

Paternalismul colonial: După anexarea oficială a Congo din 1908 și transformarea acestuia în Congoul Belgian, Administrația Regatului Belgiei a trecut la un model bazat pe supraveghere strictă denumit „protecție”. Populația africană era în continuare privită ca fiind inferioară și lipsită de drepturi politice, sclavia a continuat, iar abuzurile fizice directe au fost reduse.

Rolul bisericii: Statul a delegat o mare parte din "educație și asistența medicală" către Biserica Catolică, dorind să creeze impresia unui „imperiu de inspirație misionară”.

Extracția resurselor și Războaiele Mondiale: Regatul a tratat colonia ca pe o sursă majoră de materii prime, inclusiv cupru, aur și uraniu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, resursele minerale au jucat un rol vital pentru aliați, anume pentru o secțiune a colonialiștilor care luptau pentru conservarea propriilor zone de jaf în detrimentrul colonialiștilor emergenți, axa germano-japoneză.


Evoluția în Ruanda-Urundi, între anii 1900 și 1946, a Imperiului Colonial Belgian are o caracteristică definitorie: "modelarea" administrativă cu caracter rasist a populației native.

Regatul Belgiei a menținut în Ruanda-Urundi un sistem de guvernare indirectă, bazându-se pe aristocrația Tutsi, ceea ce a adâncit diviziunile etnice locale dintre populațiile Hutu și Tutsi. Tot în această perioadă s-a introdus obligativitatea deținerii cărților de identitate care menționau etnia populației native lucru care a dus la discriminarea fără precedent a etniei Hutu. Este tipică manevra colonialistă de distrugere a coeziunii interioare a unei colonii prin asmuțirea etniilor native între ele.


GENOCID, JAF ȘI CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII COMISE DE REGATUL COLONIAL BELGIAN ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Regimul regelui Leopold al II-lea al Belgiei în Statul Independent Congo (1885–1908) a dus la moartea a aproximativ 10 milioane de oameni. Deși evenimentele sunt adesea numite în limbajul curent și în unele rezoluții drept un „genocid”, mulți istorici occidentali preferă termenul de crimă împotriva umanității sau atrocități în masă. Această distincție tehnică provine din faptul că scopul principal al regelui nu a fost exterminarea deliberată a unui grup etnic (definiția juridică a genocidului), ci exploatarea economică extremă prin teroare și muncă forțată. Realizați cinismul semanticii folosite după exterminarea a 10 milioane de ființe umane si mutilarea altor milioane plus traumele imposibil de descris ale populației rămase.

Între anii 1900 și 1946, pe teritoriul congolez au avut loc masacre în masă și atrocități coloniale de amploare, orchestrate mai întâi sub regimul personal al Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, iar din 1908 sub administrația directă a statului belgian. Deși estimările variază, istoricii indică o scădere dramatică a populației cu milioane de victime din cauza execuțiilor directe, a muncii forțate, a foametei și a bolilor.

CONGO, ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

Istoria violențelor din această perioadă este împărțită în două mari etape:


1. Statul "Independent" Congo (1885–1908):

”Teroarea Cauciucului”: Aceasta a fost cea mai sângeroasă perioadă, caracterizată printr-un sistem administrativ axat pe exploatarea brutală a cauciucului natural.

• Masacrarea satelor: Trupele coloniale private, cunoscute sub numele de Force Publique, atacau și incendiau sate întregi dacă localnicii nu reușeau să livreze cotele obligatorii de cauciuc.

• Amputarea mâinilor ca practică administrativă: Soldații din "Force Publique" erau obligați să justifice fiecare cartuș folosit aducând mâna dreaptă a persoanelor executate. Din acest motiv, mii de civili, inclusiv copii, au fost mutilați de vii pentru ca militarii să își acopere cotele de cartușe trase.

• Răpiri și luări de ostateci: Femeile și copiii erau ținuți ostateci în tabere improvizate, unde mulți mureau de foame, pentru a-i forța pe bărbați să muncească în adâncul junglei.

• Expediția din 1903: Raportul diplomatului Roger Casement a documentat masacre punctuale îngrozitoare, inclusiv uciderea prin împușcare, într-o singură expediție condusă de un oficial belgian, a peste 122 de nativi congolezi.

2. Congoul Belgian (1908–1946):

Represiune și Muncă Forțată: În 1908, din cauza presiunii internaționale declanșate de dezvăluirea acestor masacre, regele a fost forțat să cedeze colonia statului belgian. Deși atrocitățile extreme (precum amputările) au fost radical diminuate, violența structurală a continuat.

• Masacrarea membrilor mișcării Kimbanguiste, între anii 1920 și 1930: Apariția mișcărilor religioase și de emancipare spirituală conduse de Simon Kimbangu a fost reprimată violent de autoritățile belgiene. Adepții au fost arestați în masă, iar protestele locale au fost înăbușite prin execuții sumare executate de armată.

• Revolta din Pende, 1931: O revoltă majoră a izbucnit în regiunea Kwango-Kwilu împotriva abuzurilor muncii forțate în plantațiile de ulei de palmier și a taxelor coloniale. Armata belgiană a intervenit brutal, bombardând sate și masacrând, conform estimărilor vremii, peste 500 de civili congolezi pentru a restabili ordinea.

• Al Doilea Război Mondial (1940–1945): Sub presiunea efortului de război pentru Aliați, Belgia a reintrodus cote severe de producție pentru cauciuc și minerale. Protestele și grevele muncitorilor, precum cele ale minerilor din Katanga din 1941, au fost reprimate cu focuri de armă, soldându-se cu zeci de morți pe loc și executarea ulterioară a liderilor greviști.

RUANDA-URUNDI, ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946

În perioada administrării coloniale a Ruandei-Urundi, care începe din 1916, Regatul Belgian nu a comis masacre de masă sistematice prin execuții directe ale armatei sale așa cum s-a întâmplat în Congo, ci a implementat politici rasiale și inginerii sociale brutale care au provocat în mod direct foamete în masă și adevărate masacre prin violențe etnice intermitente ale diverselor etnii ale populației locale. Totodată sclavia, munca silnică au fost aplicate fără milă populației africane iar drenarea resurselor au fost singurul obiectiv al Regatului Belgian în această colonie.

Administrația belgiană a impus un sistem sever de monoculturi obligatorii (în special cafea) și muncă forțată, numită "shiku", prioritizând exporturile în detrimentul culturilor de subzistență locale. Această strategie economică a lăsat populația vulnerabilă în fața capriciilor vremii, provocând epidemii de foamete de proporții catastrofale:

• Foametea Ruzagayura, 1943–1944:A ucis între 300.000 și 500.000 de oameni, aproximativ o treime din populația Ruandei, din cauza rechizițiilor coloniale de hrană destinate trupelor aliate din Al Doilea Război Mondial, suprapuse peste o secetă severă.

• Refuzul asistenței: Autoritățile coloniale au fost acuzate că au reacționat extrem de lent și au blocat inițial rutele de aprovizionare, forțând sute de mii de oameni să migreze pentru a supraviețui.

• Buletinele de identitate: În anii 1930, administrația belgiană a introdus buletine de identitate bazate strict pe etnie (hutu, tutsi, twa), rigidizând structurile sociale flexibile care existau înainte de colonizare și pacea socială anterioară, aceasta fiind nimic altceva decât tehnici de divizare socială pe criterii etnice.

• Favorizarea minorității Tutsi: Până la finalul perioadei în discuție,1946, belgienii au oferit monopolul educației și puterea politică elitei Tutsi, descrisă de teoriile coloniale ale vremii drept "o rasă superioară" în raport cu celelalte etnii. Această discriminare sistemică a creat un resentiment profund în rândul majorității asuprite hutu.


SUMAR ȘI CONCLUZIE:

REGATUL BELGIAN, ÎNTRE ANII 1900 ȘI 1946, A COMIS GENOCID ȘI CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII LA O SCARĂ APROAPE FĂRĂ PRECEDENT, RAPORTÂNDU-NE LA PROCENTELE CRIMELOR COMISE ÎN TERITORIILE PE CARE ACEȘTIA LE-AU JEFUIT. REMARCAȚI DOAR UN AMĂNUNT ABSOLUT ULUITOR, ANUME FAPTUL CĂ LA "PRELUAREA" TERITORIULUI CONGOLEZ, CU O SUPRAFAȚĂ CÂT JUMĂTATE DIN EUROPA, REGATUL BELGIAN A PROMIS ERADICAREA TRAFICULUI DE SCLAVI "COMIS DE ARABI". CE A FĂCUT COROANA BELGIEI ACOLO? PUR ȘI SIMPLU A TRANSFORMAT ÎNTREAGA POPULAȚIE CONGOLEZĂ ÎN SCLAVI ȘI AU UCIS ÎN JUR DE 10 MILIOANE DINTRE ACEȘTIA, ÎN TIMP CE ÎN RUANDA-URUNDI AU EXECUTAT "INGINERIE RASIALĂ" ȘI FOAMETE EXTERMINÂND O TREIME DIN POPULAȚIA NATIVĂ. ÎN REST, PE LÂNGĂ GENOCID SI CRIME MONSTRUOASE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII, REGATUL BELGIAN A JEFUIT  TOT CE PUTEA FI JEFUIT DIN ACESTE DOUĂ COLONII, NĂPĂSTUITELE CONGO ȘI RUANDA-URUNDI.

Aceasta este imaginea reală a Regatului Belgiei de la 1900 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946.