Fragmentarium (4). Celibidache și fata lui Mircea cel Bătrân

Maestrul Celibidache avea un nume destul de rar pe la noi. Mai există și alți Celibidache, majoritatea în zona Moldovei. Dar de unde vine numele?

Din biografia maestrului, aflăm că acesta are rădăcini grecești. Tatăl lui, Demostene Celibidachi, era un grec născut în Galați care, după o carieră strălucită ca ofițer de cavalerie, a ajuns prefect de Iași.

Dar rădăcina celibi/celebi e turcească la origine (cât poate fi ceva de turcesc la origine) și înseamnă “gentilom” sau persoană cu educație și maniere înalte. Era un titlu, nu un nume. Cum imperiul s-a bazat tot mai mult în administrație și cultură pe greci convertiți, e de crezut că un strămoș de-al Maestrului Celibidache s-a învrednicit de supranumele celebi din partea turcilor.

Istoria otomanilor nu e deloc săracă în astfel de celebi celebri. Unul dintre ei este marele savant Katip Celebi (1609-1657), autor al primului atlas geografic din lumea islamică (la 100 de ani după ce flamandul Ortelius făcuse același lucru în lumea creștină) și al altor peste 20 de lucrări de referință.

Aș fi înclinat să speculez că și numele Mării Celebes, care desparte (sau mai degrabă leagă) Filipinele de Borneo, are de-a face dacă nu cu Katip, măcar cu supranumele celebi. Dar cum toate sursele consultate insistă că celebes e doar transliterarea portugheză a indigenului sulawesi (insula de fier), mă mulțumesc să pun mai sus o fotografie pe care am făcut-o în marea cu pricina acum câțiva ani.

Un alt celebi interesant este Musa Celebi, fiul lui Baiazid I (acel Baiazid cu care s-a bătut Mircea cel Bătrân la Rovine în câmpii). După moartea lui Baiazid, Mircea i-a oferit sprijin acestui Musa, aflat în luptă pentru tronul otoman cu frații săi Isa, Mehmed și Suleyman (toți trei celebi la rândul lor). Alianța celor doi a mers atât de departe, încât Mircea i-a dat-o de nevastă lui Musa pe fiica lui, Arina Basarab (cunoscută și ca Arina de Valahia). Musa a reușit pentru o perioadă să cârmuiască imperiul în co-sultanat cu fratele său Mehmed, apoi a pierdut semi-tronul și a fost ucis de Mehmed I în 1413. Socrul valah i-a supraviețuit încă cinci ani.

Cât despre Maestrul Celibidache, pe care-l admir dinainte de binevenitul film al fiului său, n-am să mai “spun” decât un link către celebrele repetiții la Requiem-ul lui Faure, când și-a pus în cap London Symphony Orchestra și toată scorțoșimea muzicală britanică. Dar interpretarea care a rezultat după repetițiile astea n-are egal. Și-am ascultat vreo 15 versiuni.

Repetiția chiar e mama învățăturii; pe mine, repetițiile lui Celibidache m-au învățat muzică.

PS: Nu, s-ar cuveni totuși să închei cu acest fragment din Republica lui Platon, unde Socrate(s) este citat citându-l la rândul său pe Damon din Atena, îndrumătorul lui într-ale muzicii:

“M-ar interesa mai degrabă să controlez stilurile muzicale dintr-un oraș decât legile sale, pentru că muzica are un impact mult mai mare decât legea asupra formării caracterului cetățenilor.”