Sindromul cuibului gol (ni#94)

Acum ceva vreme a fost un articol pe Hotnews, cu acest titlu – Sindromul cuibului gol, ce dezbate un pic despre experienta emotionala a parintilor, atunci cand copilul creste mare si pleaca la facultate, sau pleaca de acasa.

Rezumat scurt by GPT
Articolul tratează experiența emoțională a părinților când copiii lor pleacă la facultate sau părăsesc casa parentală și cum acest moment poate declanșa un „sindrom al cuibului gol” — un tip de criză de identitate și relațională.

Origine și definiție
Termenul „empty nest syndrome” (sindromul cuibului gol) definește tranziția prin care trec părinții când copiii adulți părăsesc casa natală. Articolul amintește că ideea nu e doar un clișeu, ci are rădăcini în literatură și psihologie (a fost folosită, de exemplu, de Dorothy Canfield Fisher în 1914)

Manifestări și provocări
Printre efecte sunt:

• sentiment de gol interior, lipsa rutinelor care erau centrul familiei

• întrebări existențiale: „cine sunt eu acum?” după ce rolul parental se reduce

• intensificarea tensiunilor de cuplu, mai ales dacă partenerii nu au cultivat relația dincolo de rolul de părinți

• în cazul mamelor, această criză poate coincide cu perioade hormonale sensibile (perimenopauza etc.)

• tații pot resimți, de asemenea, dorul absenței copiilor, chiar dacă manifestările sunt uneori mai subtile

Soluții și strategii recomandate
Articolul propune câteva abordări constructive:

• recunoașterea și exprimarea emoțiilor, fără reproș copilului

• reorientarea energiei spre cuplu, hobby-uri, prieteni

• reinventarea relației părinte — copil, pe un plan de adult la adult

• dacă e nevoie, apel la sprijin profesional / terapie

De fapt, articolul subliniază că „cuibul gol” nu trebuie privit doar ca o pierdere, ci ca o șansă de reinventare.

Povestea e mult mai lunga si mai complexa, in articol e adresata extrem de simplist. Vorbesc din experienta 😊.In cazul meu, doi copii au zburat deja din cuib, doi sunt inca acasa, deci aparent all good, nici o drama😊.

In realitate, provocarea majora e sa stii cum sa gestionezi tot gunoiul pe care singur ti l-ai bagat in cap timp de 18 ani sau mai mult. Gunoi reprezentat de asteptarile si proiectiile si atasamentele pe care singur ti le-ai creat in mintea ta, despre cum trebuie sa fie si ce sa faca fantasticul tau copil. Vechea poveste: copilul tre sa mearga la gradinita privata fantastica nu-stiu-care, apoi la scoala exceptionala nu-stiu-care, apoi la liceu la Lazar, si apoi la facultatea fantastica, eventual undeva afara ca e la moda, dupa care se insoara frumos cu un print/o printesa, au si ei un copil, si they lived happily ever after…

Numai ca viata bate filmul. Intotdeauna. Chiar azi dimineata in piata am prins din zbor franturi dintr-o conversatie intre doua tanti agricultoare de la taraba, de unde mai cumpar eu legume, si una se plangea ca nu stiu ce nepoata are 31 de ani si inca nu s-a maritat. Problema mare!!!

Treaba nasoala este ca nu primesti un manual de utilizare atunci cand devii parinte, la momentul T zero. Si dupa 18 ani nu primesti nici manual de exit din papucii de parinte. Asa ca trebuie sa te descurci cum poti, improvizezi tot timpul, folosind informatiile si programele pe care le ai in cap. Faci si tu cu copilul tau ce a facut si mama ta cu tine, te mai uiti in jur ce face lumea, mai citesti ce scrie doctor Spock si SuperNanny pe subiect, si incerci sa o scoti la cap onorabil.

Share

Fundamental, rolul parintilor este sa isi dea genele copilului, sa il ajute sa se intrupeze, sa vina pe lume, si sa il ajute pana la 18 ani, atat cat pot si se pricep ei, sa devina un individ viabil social, bine integrat in societate. Tot fundamental, este bine ca parintii sa inteleaga si separarea dintre parinti si copil. Copilul este un suflet unic, diferit, separat, venit pe Pamant sa experimenteze lectiile de care are nevoie ca sa evolueze, si venit bineinteles cu propria lui karma, si cu propriile lui rani de vindecat, si “datorii” de platit, din vietile anterioare. Iar toata povestea asta este intr-un plan mai inalt si inconstient, inaccesibil mintii, dar cat se poate de real. Si de aia nu intelegem noi dramele ce le mai vedem in jurul nostru, de ex copil mort de cancer la 12 ani, si lumea se intreaba cu ce a gresit. NU a gresit cu nimic, asta a fost planul lui de viata, a venit, a experimentat ce a avut in plan, si a plecat.

Separarea asta ne scapa din vedere, si de aia avem asteptari si proiectii, care inevitabil duc la tensiune si conflict si suferinta. Cand copilul devine adult, incepe sa isi ia propriile decizii si evident sa isi asume si consecintele lor, nu se poate altfel. Si ce vedem de fapt pe langa noi:

- printesa ta alege sa se marite cu un roker betiv, care eventual si trage pe nas si o bate cand e nervos

- printul tau se insoara cu o frumoasa iubareata, care se iubeste si cu vecinul some time, si dupa 1 an el divorteaza, si ca sa uite de suparare o arde intens pe votca si e dat afara de la job si ajunge boschete…

- geniul tau la 34 de ani inca e student in anul 3 la poli, o arde pe banii tai, nu are job, si e poet in devenire..

Cel mai pervers program pe care il avem in cap, inca de mici, este dorinta de bine cu orice pret. Programarea incepe devreme, de la 4-5 ani. “Mama sa va aveti ca fratii, sa va ajutati, ca de aia sunteti frati… Sa va fie bine mama…” Adica – asteptari, proiectii, atasamente. Ce vina am eu ca fratele meu nu vrea sa munceasca, si la 45 de ani inca promite sa fie un gamer de succes pe YouTube, dar meanwhile traieste pe pensia lu’ mama?? Si ii mai dau si eu bani de la mine, ca asa m-a programat mama toata viata, ai mama grija de fratele tau…, desi am si eu copii acasa de tinut.

Dorinta asta de bine cu orice pret + atasamentul/proiectia/asteptarea pentru copilul tau, ca el sa fie bine, desi el poate oricand sa ia decizii proaste si sa sufere, si sa nu fie bine, e foarte perversa si te baga instant in coflict si suferinta.

Dorinta de bine si atasamentul fata de familie sunt emotii de baza, le avem de pe vremea cand traiam in pestera, pentru ca atunci familia era garantia supravieturii, altfel te manca ursul, daca erai singur. Cateva mii de ani mai tarziu, putem trai fericiti la fel de bine alaturi de familie, dar si singuri - daca e necesar, si nu se poate altfel.

Born to be blue – Chet Baker

E un film mishto pe Sky Showtime despre viata celebrului trompetist american de jazz Chet Baker. La un moment dat Chet ii face tatalui sau cadou un disc, cu o piesa de a lui de succes, care a facut ca discul sa se vanda bine, si apoi se critica reciproc, si au un schimb de replici, iar tatal sau ii spune:

“ Da, dar eu nu mi-am facut familia de ras niciodata; Nu am tarat numele Baker prin noroi.”

Adica – despre presiunea sociala, sa te aliniezi, nu fii diferit, nu ne face de ras… Chet a fost dependent de droguri, iar parintii lui simteau ca el si-a facut familia de ras…

Ideea e simpla. Copilul tau adult poate sa aleaga sa traiasca dupa un set de valori complet diferit de al tau. Sau total in opozitie cu felul in care l-ai educat tu si ai incercat sa il formezi. Tu i-ai zis sa bea 2 litri de apa pe zi, sa faca sport, sa mance sanatos si cat mai putin procesat, si multe legume si fructe proaspete. Si el baga 2 pakete de tigari pe zi, sport zero, si in weekend in club pulbere, si papica numai shaorma cu cocacola. Poti sa faci ceva? NU! Poti sa alegi tu in locul lui? NU!

Dar ai 50 de ani si parca ai vrea ca viata ta totusi sa cotinue? Atunci, este bine sa reflectezi un pic, sa vii in zona de constientizare, si apoi pe cat posibil – nu e usor, sa rupi orice atasament, si sa renunti complet la a mai avea orice fel de asteptari. Fiecare adult e cu viata lui, si asta e tot. Daca nu ne place ce familie avem, putem sa ne facem prieteni noi, viata e frumoasa oricum. AICI si ACUM. Asta e tot ce conteaza 😊

Povestea asta se poate citi si pe dos. Asteptarile si atasamentele sunt bidirectionale. Si daca esti copil, si ai parinti care nu fac chiar ce ti-ar place tie, mecanismele si chimia sunt fix aceleasi! 😊

Call to action – aprofundati invatamintele lui Buddha (puteti incepe de aici), renuntati la atasamente, si fiti liberi si fericiti!

Pace si iubire va doresc!