Cine sunt eu? Ce sunt eu? (NI #95)

In ultimele saptamani am avut tot felul de discutii cu oameni din jurul meu, dintre cei ce ignora natura noastra spirituala, si care traiesc mult in minte, si cu iluzia controlului, si destul de puternic ancorati in stiinta, cu tot ce inseamna ea… Iar asta m-a dus cu gandul la cartea Anitei Moorjani - “Dying to be me” , despre care am mai scris si am promis sa revin, asa ca o fac acum. Mai jos am selectat doua capitole dense si esentiale din carte, cel in care Anita povesteste despre intrarea ei in coma si in moarte, si cum a experimentat expansionarea constiintei sale si conectarea cu intregul/universul viu, si apoi despre constientizarile sale avute in starea de constiinta extinsa, referitor ca cauzele pentru care s-a imbolnavit de cancer, si apoi de ce s-a vindecat.

Parasirea acestei lumi (Cap.7)

Anita povesteste: In timp ce eram dusa de urgenta la spital, lumea din jur a inceput sa mi se para onirica si suprarealista. Simteam cum ma indepartez din ce in ce mai tare de constiinta mea obisnuita. Am ajuns la spital in coma, si nici un medic nu mi-a dat vreo sansa de supravietuire... Desi eram aproape moarta, eram mai plenar constinenta de ceea ce se petrecea in jurul meu, decat in starea mea fizica obisnuita. Nu imi mai puteam folosi cele cinci simturi biologice, dar receptam toate informatiile; Aveam acces la un alt tip de perceptie, care imi permitea nu doar sa percep ce se intampla, ci sa imbratisez cu constiinta mea totul, ca si cum as fi fuzionat cu realitatea din jurul meu... Stiam cand primeam vizite, cine erau si ce faceau vizitatorii mei. Desi ochii mei fizici erau inchisi...Perceptiile mele erau mai acute decat daca as fi fost treaza... Eram constienta nu doar de ceea ce se petrecea in jurul meu, dar si de ceea ce simteau oamenii. Le puteam simti cu usurinta temerile, lipsa de speranta si resemnarea in fata situatiei mele. Nu simteam nici cel mai mic atasament emotional fata de corpul meu aparent lipsit de viata, care zacea pe patul de spital. Parca acesta nu mi-ar fi apartinut niciodata. Mi se parea prea marunt si prea nesemnificativ pentru a gazdui toate senzatiile pe care le experimentam. Ma simteam libera si de o maretie sublima. Durerile, tristetea si suferintele disparusera fara urma. Eram complet in largul meu. Nu-mi aminteam sa ma fi simtit vreodata atat de bine. Parca fusesem o prizoniera in propriul meu corp in ultimii patru ani in care cancerul mi-a macinat forma fizica, iar acum eram in sfarsit eliberata; Ma simteam usoara si realizam ca pot fi in mai multe locuri in acelasi timp, fapt care nu mi se parea deloc neobisnuit. Nu mi se parea ciudat nici macar faptul ca il puteam auzi pe sotul meu discutand cu medicul pe un coridor, la vreo 15 metri de salonul in care ma aflam:

<< Nu mai putem face nimic pentru sotia dvs, domnule Moorjani; Organele ei au incetat sa mai functioneze; Are tumori de marimea lamailor in intregul sistem limfatic; Creierul ei este plin de fluide; La fel si plamanii; Nu va reusi sa treaca de aceasta noapte... >>

De indata ce m-am implicat emotional in drama din jurul corpului meu, m-am trezit ca sunt trasa departe de acesta, ca si cum as fi facut parte dintr-un plan mai mare, care se afla in plina desfasurare; Simteam cum atasamentul meu se destrama si am inceput sa realizez ca totul era perfect si se desfasura conform planului. In timp ce emotiile mele se retrageau, nemaifiind acaparate de mediul inconjurator, am constatat o dilatare a constiintei mele, care a inceput sa umple intragul spatiu, pana cand nu am mai simtit nici o diferenta intre mine si restul lumii. Am devenit astfel una cu realitatea, inclusiv cu fiintele care o populau. Eram perfect constienta de toate schimburile de cuvinte dintre familia mea si medici, desi corpul meu se afla la o distanta mare de acestia. Am devenit constienta de prezenta lui Anoop, fratele meu, care se afla intr-un avion la cateva mii de km departare, venind sa ma vada, ii vedeam fata ingrijorata si ii simteam graba de a ajunge la mine. Apoi am devenit constienta de prezenta tatalui meu, care murise cu zece ani in in urma. „Tata, esti aici! Nu-mi vine sa cred!” Nu rosteam aceste cuvinte, mai degraba le gandeam. „Da, sunt aici, scumpa mea, si am fost dintotdeauna aici langa tine si langa intreaga noastra familie!” – mi-a transmis tata. Nici el nu s-a exprimat prin cuvinte, ci prin emotii, dar le-am inteles perfect.

Desi nu imi mai foloseam cele cinci simturi fizice, aveam o perceptie nelimitata, ca si cum as fi avut acces la un simt nou, cu vedere la 360 de grade. Timpul in aceasta dimensiune era extrem de diferit, caci puteam simti toate momentele in simultaneitate. Imi putem percepe trecutul, prezentul si viitorul in acelasi timp. Am devenit constienta de derularea simultana a mai multor vieti. Timpul nu se derula liniar, ca pe Pamant. Mintea noastra interpereteza secvential ceea ce se intampla, dar atunci cand nu ne manifestam printr-un corp fizic, totul se pretrece in simultaneitate. Aceasta modalitate noua de perceptie era uluitoare, fiind imposibil de de descris in cuvinte. Claritatea pe care mi-o transmitea era desavarsita. Apoi am fost coplesita de realizarea faptului ca Dumnezeu nu este o fiinta, ci o stare existentitala... iar eu ma aflam acum exact in aceasta stare.

Aflata in aceasta stare de claritate, am inteles ca eu nu sunt cea care am crezut intotdeauna ca sunt. Iata-ma! Nu mai am un corp, o rasa, o credinta sau alte convingeri, dar continui sa exist! Atunci, ce sunt? Cine sunt? Nu ma simt in nici un fel redusa sau diminuata. Dimpotriva, nu m-am simtit niciodata atat de puternica si de omniprezenta!

Cum de nu am observat nicoodata pana acum toate aceste trasaturi ale mele? – m-am intrebat.

Share

Ce viata am avut si eu! Oare de ce a trebuit sa fiu intotdeauna atat de dura cu mine insămi? De ce m-am criticat tot timpul? De ce am simtit nevoia sa ma autopedepsesc? De ce am fost incapabila sa imi sustin punctele de vedere si sa ii arat lumii splendoarea sufletului meu?

De ce a trebuit sa imi reprim inteligenta si creativitatea naturala pentru a le face pe plac altora? Ori de cate ori am spus da, in conditiile in care doream sa spun nu, m-am tradat pe mine insami! De ce m-am calcat tot timpul in picioare, doar pentru a obtine aprobarea celorlalti oameni, in loc sa fiu eu insami? De ce nu mi-am urmat sufletul atat de frumos, si de ce nu mi-am sustinut propriile adevaruri?

De ce nu am realizat niciodata ca noi nu trebuie sa ne criticam si sa ne minimalizam singuri?

In continuare, ma simteam scaldata intr-un ocean de iubire si acceptare neconditionata. Meritam sa fiu iubita neconditionat pentru simplum motiv csa existam. Aceasta constientizare m-a luat prin surprindere, caci am crezut intotdeauna ca trebuie sa muncesc din greu ca sa merit sa fiu iubita, ca trebuie sa fiu demna si virtuoasa pentru a ma bucura de afectiune. Am devenit constienta ca suntem cu totii conectati. Am inteles ca intregul Univers este viu si inzestrat cu constiinta, incluzand intreaga viata si intreaga natura. Cu totii suntem fatete ale aceleiasi unitati si fiecare dintre noi influenteaza Totalitatea colectiva.

De ce m-am imbolnavit... si de ce m-am vindecat (Cap.15)

Intrebarea pe care mi-o pun cel mai frecvent oamenii este de ce m-am imbolnavit de cancer? Raspunsul poate fi sintetizat intr-un singur cuvant: frica. De ce anume m-am temut? Practic, de orice; Intre altele, de esecul personal, de faptul ca nimeni nu ma simpatizeaza, de faptul ca ii dezamageam pe ceilalti, si de faptul ca nu eram suficient de buna. Imi era frica inclusiv de boala, indeosebi de cancer. Totul incepe cu mici atacuri de anxietate la gandul ca nu suntem simpatizati sau suficient de buni, de pilda pentru ca aratam diferit fata de semenii nostri, sau poate pentru ca apartinem unei alte rase, sau pentru ca suntem prea grasi sau prea slabi. Personal, nu imi amintesc sa fi fost incurajata vreodata sa fiu eu insami, sau sa fiu autentica, si nimeni nu mi-a spus vreodata ca este Ok sa fii diferit.

Intotdeauna am incercat sa le fac pe plac celorlalti oameni, si mi-a fost teama de dezaprobare, indiferent de sursa acesteia. Am uitat astfel cine sunt si ce imi doresc, focalizandu-ma exclusiv asupra castigarii aprobarii celor din jurul meu. Singura de care nu tineam vreodata seama eram eu insami. Eram atat de prinsa in hatisul asteptarilor culturale, incercand sa fiu persoana care se asteptau altii sa fiu, incat habar nu aveam ce anume era important pentru mine. M-am trezit astfel ca am ajuns sa ma tem in egala masura si de viata si de moarte. Parca as fi trait intr-o cusca ale carei zabrele erau alcatuite din temerile mele. Experientele mele de viata deveneau tot mai minore, caci din punctul meu de vedere, lumea era un loc amenintator. Acesta a fost momentul in care am primit teribilul diagnostic de cancer. Am citit toate cartile depsre cancer si am incercat toate terapiile, dar boala a continuat sa se inrautateasca. In cele din urma am renuntat, si atunci am simtit o mare eliberare interioara. Dimensiunea in care am patruns atunci cand corpul meu a incetat sa mai functioneze mi-a permis sa imi descopar propria maretie sublima, nedistorsionata de teama. Am devenit astfel constienta de puterea infinita la care aveam acces. In timpul acelei stari de luciditate extrema pe care am trait-o in lumea de dincolo am inteles intuitiv ca muream din cauza temerilor mele. Nu mai reusisem de foarte mult timp sa imi manifest sinele real, din cauza prea multelor griji acumulate. Am inteles ca boala mea nu era o pedeapsa sau ceva de genul acesta, ci propria mea energie care se manifesta sub forma cancerului, pentru ca temerile mele nu imi ingaduiau sa ma manifest ca o forta sublima si infinita, desi aceasta era esenta mea.

In acea stare de dilatare a constiintei am inteles cat de dur a fost tratamentul pe care mi l-am aplicat singura, prin judecatile si criticile pe care mi le-am adresat de-a lungul intregii mele vieti. Cu aceasta ocazie, am realizat ca i-am iertat pe toti ceilalti, da nu si pe mine insami. Eu eram singura care ma judecam si ma pedepseam, caci nu ma iubeam suficient de mult.

Atunci am inteles ca sunt un copil minunat al Universului, si ca merit sa ma bucur de o iubire neconditionata pentru simplul motiv ca exist. Nu trebuie sa fac absolut nimic pentru a binemerita aceasta iubire, nici sa ma rog si nici nimic altceva. Am inteles ca nu mai trebuie sa ma tem de nimic. De aceea am facut alegerea de a ma intoarce. Aceasta decizie luata in acea stare de trezire spirituala a fost singura forta care a permis intoarcerea mea in aceasta lume. Cand m-am trezit din nou in corpul meu, am stiut ca fiecare celula a acestuia va reactiona la decizia mea de a ma intoarce, si ma voi vindeca.

Doresc sa mai clarific un lucru: vindecarea mea nu s-a produs neaparat din cauza unei schimbari a starii mele de spirit sau a convingerilor mele, cat datorita faptului ca i-am permis in sfarsit spiritului meu sa straluceasca si sa devina manifest. Dimensiunea in care m-am aflat in apropierea mortii a transcens mintea, iar eu m-am vindecat tocmai pentru ca aceasta nu s-a mai opus prin gandurile sale vindecarii mele. In acea dimensiune nu m-am aflat intr-o stare mentala pozitiva, ci intr-o stare existentiala, de fiintare. Eram constiinta pura, infinita, mareata si sublima. Aceasta stare de Unitate transcende dualitatea. Am intrat astfel in contact cu adevarata mea esenta, cu acea parte din mine care este eterna, infinita, si include totul in ea (Ceea ce eu numesc Totalitatea). Asadar, nu a fost in nici un caz o vindecare la nivel mental.

Share Neurostiinta Iluminarii

In aceasta lume a dualitatii, convingerile pozitive presupun existenta unor convingeri negative opuse. De aceea, ele ne mentin in dualitate si intr-o stare de spirit specifica judecatii critice. Noi cultivam ganduri pe care le consideram „bune” sau „pozitive”, ceea ce inseamna ca gandurile opuse sunt negative. Aceasta atitudine ne face sa luam apararea convingerilor noastre, atunci cand altcineva isi manifesta neincrederea in ele. Datorita energiei pe care o investim, mai tarziu ne este greu sa renuntam la aceste idei, chiar daca ele nu ne mai slujesc. In acest fel, convingerile noastre ajung sa ne controleze.

Pe de alta parte, luciditatea (constiinta pura) inseamna sa fii constient de ceea ce exista si ceea ce e posibil, fara nici o judecata critica. Ea nu are nevoie sa fie aparata, caci nu cunoaste decat dilatarea, incluzand totul in sine, si apropiindu-ne astfel de starea de unitate. Aceasta este dimensiunea in care se petrec miracolele. Spre deosebire de aceasta stare, convingerile nu ne permit decat manifestarea lucrurilor in care credem, in detrimentul altor posibilitati.

Pe scurt, eu nu cred ca la baza vindecarii mele a stat o schimbare a convingerilor sau a gandurilor mele. Experienta in apropierea mortii mi-a permis sa intru intr-o stare de constiinta pura, care a presupus suspendarea completa a tuturor doctrinelor si dogmelor in care am crezut pana atunci. Aceasta stare de constiinta i-a permis corpului meu sa se „reseteze”, si vindecarea mea s-a produs tocmai datorita absentei oricaror convingeri.

DESRPRE IDEOLOGII SI CONVINGERI

“Am mai invatat ca ideologiile si convingerile prea puternice nu slujesc adevaratelor mele interese. Orice convingere concreta imi limiteaza experienta de viata, caci ma mentine intre hotarele cunoasterii mele, care este limitata. Atat timp cat ma restrictionez singura la ceea ce imi pot imagina, eu imi limitez astfel potentialul si nu permit altor posibilitati sa intre in viata mea. Pe de alta parte, daca pornesc de la premisa ca intelegerea mea este incompleta, si daca ma deschid in fata necunoscutului, eu patrund practic intr-o lume a posibilitatilor infinite. Insasi nevoia de certitudine reprezinta un obstacol in calea experimentarii unor nivele superioare de luciditate. Pe de alta parte, detasarea si renuntarea la toate atasamentele fata de diferite convingeri sau rezultate finale sunt profund eliberatoare si vindecatoare.”

Unul din lucrurile cele mai importante pentru mine a fost sa inteleg ca eu sunt cu mult mai mult decat suportul meu biologic, ca sunt ceva infinit mai maret. Insist si pe faptul ca aparatul nostru biologic raspunde la ceea ce este in constiinta noastra. Nu mai trebuie sa incercam sa ne ridicam la inaltimea asteptarilor celorlalti legate de perfectiune, iar apoi sa ne simtim mizerabil ca nu reusim.

Noi devenim atotputernici numai atunci cand ne acordam permisiunea de a fi ceea ce doreste universul sa fim. Asa se explica de nu m-am vindecat decat atunci cand am renuntat la orice actiune constienta si i-am pemis vietii sa ia controlul asupra mea. Noi devenim atotputernici numai atunci cand cooperam cu viata, nu atunci cand ne impotrivim ei.

Subscribe now

Ce putem sa invatam din asta

In mare parte lectiile ce mi se par mie utile, din experienta Anitei, le-am subliniat deja cu bold aici in text. Ar fi cam asa:

• Noi oamenii suntem limitati implicit de organele noastre de simt, prin ele percepem realitatea; asta e lesne de observat, am mai scris, daca ne uitam la animalele din jurul nostru, vedem mult mai slab decat un vultur si mirosim mult mai slab decat in tigru; insa nu inseamna ca daca noi nu percepem ceva, acel ceva nu exista… Constiinta noastra, esenta noastra divina, are o putere de perceptie infinita;

• Emotiile si atasamentele sunt atribute ale corpului fizic; Corpul nostru este cel ce simte durere sau tristete, pe cand constiinta este complet libera si non-locala, exact cum ne spun David Bohm si fizica cuantica… :)

• Timp versus simultaneitate; Ideea de timp liniar si secvential vine tot din limitarea inerenta a organelor noastre de simt; Constiinta percepe simultan ceea ce noi numim trecut, prezent si viitor

• Ideea de Dumnezeu - este doar o stare existentiala, Dumnezeu este iubire si atat..

• Convingeri - CEA MAI MARE AUTO-LIMITARE!!!! Sistemul in care traim, educatia si restul, practic ne programeaza si pune in cap un set de convingeri, care in timp devin cea mai mare frana in calea evolutiei noastre…

Cat despre boala si vindecare - indiferent despre ce boli vorbim, ele sunt o consecinta a felului in care ne focalizam mintea si energia interioara, exact ce ne spune si Hawkins cu piramida lui, daca stai in emotii joase - frica si rusine, mori destul de rapid, in schimb daca iti onorezi spiritul si natura divina, si stai in curaj si iubire, e totul ok; Povestea Anitei dupa cum vedem ne arata o viata in care ea si-a cheltuit energia in efortul de adaptare la normele sociale si culturale, si s-a ignorat complet pe sine…

Voi cat de mult si cat de des va surprindeti ca va pasa de ce o sa zica lumea?? :)

Pace si iubire sa aveti!