Hadith

Hadith (arabă حديث, ḥadīth; plural أحاديث, aḥādīth) desemnează, în sensul său principal în tradiția islamică sunnită, o relatare atribuită profetului Muhammad, referitoare la cuvintele, acțiunile, aprobările tacite sau alte aspecte ale conduitei sale. Hadithurile reprezintă principalul corpus textual prin care este cunoscută Sunna profetică și au avut un rol fundamental în dezvoltarea dreptului, teologiei, eticii, exegezei și practicii religioase islamice.

În forma sa clasică, un hadith este alcătuit din două componente principale: isnadul (arabă إسناد), lanțul persoanelor despre care se afirmă că au transmis relatarea, și matnul (arabă متن), textul sau conținutul propriu-zis al acesteia.

Hadithul și Sunna sunt strâns legate, dar nu sunt concepte identice. Sunna reprezintă precedentul sau modelul normativ al profetului, în timp ce hadithurile sunt relatările prin intermediul cărora acest precedent este transmis și reconstruit.

În islamul sunnit, hadithurile sunt principala sursă textuală pentru determinarea Sunnei profetice, care, alături de Coran, ocupă un loc central în teoria dreptului islamic. În islamul șiit, literatura de hadith are propriile corpusuri și concepții despre autoritate; în șiismul duodeciman, de exemplu, hadithurile pot fi atribuite lui Muhammad, Fatimei și celor doisprezece imami.

Terminologie și raportul cu Sunna

Cuvântul arab ḥadīth are sensul general de relatare, comunicare sau discurs. În literatura islamică, termenul a dobândit sensul tehnic de relatare transmisă despre o autoritate religioasă, mai ales despre profetul Muhammad.

În primele secole, terminologia nu era întotdeauna fixă. Termenii hadith, khabar („relatare”) și athar („urmă”, „tradiție”) puteau fi utilizați într-o manieră mai puțin strictă. În literatura sunnită ulterioară a devenit comună distincția dintre hadithurile atribuite profetului și athar-urile atribuite altor musulmani timpurii, deși utilizarea termenilor nu a fost complet uniformă.

La rândul său, noțiunea de sunna a avut în primele generații un sens mai larg decât cel al precedentului profetic exclusiv. Wael B. Hallaq arată că precedente normative puteau fi asociate și cu califi, Companioni sau alte autorități timpurii. În evoluția teoriei juridice sunnite, Sunna profetului a dobândit treptat o poziție preeminentă.

Structura unui hadith

Isnad

Isnadul este lanțul de transmitere al relatării. În forma clasică, fiecare persoană din lanț este prezentată ca primind relatarea de la o autoritate anterioară, până la persoana căreia îi este atribuit conținutul.

De exemplu, o relatare poate fi formulată în sensul: „A ne-a relatat de la B, de la C, de la D, că Muhammad a spus...”. Lanțul reprezenta pentru specialiști una dintre principalele modalități de evaluare a originii și transmiterii relatării.

Criticii examinau identitatea transmițătorilor, reputația lor, exactitatea memoriei sau a copiilor scrise, relația dintre profesori și elevi, posibilitatea întâlnirii lor și existența altor versiuni ale aceluiași hadith.

Matn

Matnul este textul propriu-zis al relatării, aflat după lanțul de transmitere.

Deși știința clasică a hadithului este frecvent asociată îndeosebi cu evaluarea isnadului, cercetarea asupra criticilor medievali arată că aceștia examinau și conținutul relatărilor. O versiune putea fi considerată problematică dacă intra în contradicție cu versiuni mai bine atestate, prezenta adaosuri suspecte sau alte indicii de eroare.

Juriștii și specialiștii în hadith nu aplicau întotdeauna exact aceleași metode. Mutaz al-Khatib arată că juriștii puteau lua în considerare și concordanța relatării cu principiile coranice, regulile juridice stabilite sau alte dovezi, pe lângă evaluarea lanțului.

Transmiterea hadithului

Transmiterea hadithurilor în primele secole islamice a implicat atât practici orale, cât și practici scrise. Memorarea și recitarea coexistau cu notițe, caiete, documente și colecții scrise.

Prin urmare, istoria hadithului nu poate fi descrisă exact printr-un model în care tradițiile ar fi existat timp de secole numai oral și abia apoi ar fi fost scrise. Raportul dintre oralitate, memorare și texte scrise a variat între perioade, regiuni și cercuri savante.

Modalități clasice de transmitere

Manualele clasice ale științei hadithului au dezvoltat o terminologie specifică pentru modalitățile prin care un student putea primi și transmite material.

Printre acestea se numără:

• samaʿ — audierea directă a profesorului care recită sau dictează;
• qira'a sau ʿard — citirea unui text în fața profesorului, care confirmă transmiterea;
• ijaza — autorizarea unui student de a transmite un text sau un corpus;
• munawala — oferirea sau înmânarea unui exemplar de către profesor elevului, în anumite condiții;
• mukataba — transmiterea prin corespondență scrisă;
• wijada — găsirea unei relatări sau cărți scrise fără transmitere directă de la autor ori profesor.

Importanța exactă a acestor procedee a evoluat. Garrett Davidson arată că, după stabilizarea marilor corpusuri canonice, transmiterea hadithului a continuat timp de multe secole și a dezvoltat noi funcții sociale și religioase, inclusiv acordarea de ijaza și căutarea unor lanțuri de transmitere cât mai scurte.

Femeile ca transmițătoare de hadith

Femeile au participat la transmiterea hadithului încă din primele generații musulmane. Aisha, soția lui Muhammad, este una dintre cele mai cunoscute autorități timpurii citate în corpusul sunnit.

Participarea feminină la studiul și transmiterea hadithului a variat în timp. Asma Sayeed a documentat existența femeilor ca profesoare și transmițătoare de hadith în diferite perioade ale istoriei islamice, inclusiv în rețele savante medievale în care femeile acordau autorizații de transmitere unor elevi de sex masculin și feminin.

Dezvoltarea istorică a colecțiilor

Primele colecții și materiale scrise

În primele două secole islamice au circulat caiete, colecții și relatări individuale atribuite profetului, Companionilor și altor autorități timpurii.

Printre lucrările vechi păstrate se află al-Muwatta a lui Malik ibn Anas, care combină hadithuri profetice cu relatări despre Companioni, generațiile ulterioare și opinii juridice.

Alte mari colecții timpurii organizate tematic sunt Musannaf al lui Abd al-Razzaq al-San'ani și Musannaf al lui Ibn Abi Shayba. Aceste lucrări păstrează atât relatări profetice, cât și un volum considerabil de tradiții juridice atribuite autorităților musulmane timpurii.

Secolul al IX-lea și marile colecții sunnite

În secolul al IX-lea au fost compilate numeroase lucrări care aveau să devină centrale pentru tradiția sunnită.

Printre acestea se află:

• Sahih al-Bukhari;
• Sahih Muslim;
• Sunan Abu Dawud;
• Jami al-Tirmidhi;
• Sunan al-Nasa'i;
• Sunan Ibn Majah.

Acestea au fost grupate ulterior sub denumirea Kutub al-Sittah („Cele șase cărți”). Canonul nu a fost stabilit instantaneu în timpul vieții compilatorilor, ci a rezultat dintr-un proces ulterior de receptare, transmitere și utilizare savantă.

Genuri ale literaturii de hadith

Literatura hadithului nu cuprinde un singur tip de carte. Savanții musulmani au dezvoltat numeroase forme de organizare a relatărilor.

Sahifa și juz'

Termenul sahifa poate desemna o foaie, un caiet sau o colecție relativ mică de relatări. Materiale de acest tip sunt asociate cu fazele timpurii ale transmiterii scrise.

Juz' desemnează frecvent o colecție restrânsă consacrată unui anumit transmițător, unei teme sau unui grup de relatări.

Musannaf

O colecție de tip musannaf este organizată în principal pe teme.

Lucrări precum cele ale lui Abd al-Razzaq și Ibn Abi Shayba grupează materialul în capitole privind purificarea, rugăciunea, comerțul, căsătoria, dreptul penal și alte probleme.

Aceste colecții pot include relatări despre profet, dar și afirmații ale Companionilor și ale generațiilor ulterioare.

Musnad

Într-o colecție de tip musnad, relatările sunt organizate în principal potrivit Companionului căruia îi este atribuit lanțul de transmitere.

Cel mai cunoscut exemplu este Musnad Ahmad ibn Hanbal.

Cuvântul musnad are și un sens tehnic în terminologia hadithului, putând desemna o relatare cu un anumit tip de lanț continuu până la profet; sensul exact depinde de autor și context.

Jami'

O colecție de tip jamiʿ urmărește acoperirea unei game largi de subiecte religioase, precum credința, dreptul, etica, exegeza, istoria profetică și escatologia.

Sahih al-Bukhari este unul dintre cele mai cunoscute exemple de asemenea lucrare.

Sunan

Colecțiile denumite sunan sunt organizate în mod deosebit în jurul temelor juridice și rituale.

Lucrările lui Abu Dawud, al-Nasa'i și Ibn Majah sunt exemple importante.

Alte genuri

Literatura ulterioară a produs numeroase alte genuri, între care:

• mu'jam — colecții organizate adesea după profesorii autorului sau alte criterii;
• mustadrak — lucrări care încearcă să adauge relatări considerate conforme cu criteriile unei colecții anterioare;
• mustakhraj — lucrări în care autorul reproduce relatări dintr-o colecție prin propriile sale lanțuri de transmitere;
• atraf — lucrări care indexează hadithurile prin fragmentele lor inițiale și lanțurile de transmitere;
• colecții de patruzeci de hadithuri (arba'in), gen devenit extrem de popular în literatura musulmană.

Științele hadithului

Diferitele discipline consacrate evaluării, transmiterii și interpretării hadithului sunt cunoscute colectiv sub denumirea ʿulum al-hadith („științele hadithului”).

Acestea s-au dezvoltat pe parcursul mai multor secole și includ domenii distincte, dar interconectate.

Rijal

ʿIlm al-rijal („știința oamenilor/transmițătorilor”) se ocupă cu identificarea și studiul biografic al persoanelor din lanțurile de transmitere.

Lucrările de rijal pot conține informații despre:

• numele și genealogia transmițătorului;
• profesorii și elevii acestuia;
• locurile în care a trăit sau călătorit;
• date aproximative de naștere și moarte;
• reputația privind memoria, exactitatea și integritatea.

Jarh wa-ta'dil

Al-jarh wa-l-ta'dil este disciplina evaluării criticilor pozitive și negative privind transmițătorii.

Ta'dil desemnează aprecierea favorabilă a credibilității unui transmițător, iar jarh desemnează o critică ce poate afecta acceptabilitatea relatărilor sale.

Criticii medievali nu au fost întotdeauna de acord asupra aceleiași persoane, iar vocabularul evaluării a variat între autori și perioade.

'Ilal al-hadith

ʿIlal al-hadith este studiul defectelor subtile sau ascunse ale relatărilor.

O relatare poate părea la prima vedere să aibă un isnad solid, dar compararea numeroaselor variante poate indica faptul că un transmițător a greșit numele profesorului, a conectat un lanț care era în realitate întrerupt sau a atribuit unei persoane un text transmis în altă formă.

Identificarea asemenea defecte necesita cunoașterea extinsă a multor lanțuri și variante ale aceleiași tradiții.

Gharib al-hadith

Gharib al-hadith se ocupă cu explicarea cuvintelor rare, arhaice sau dificil de înțeles care apar în relatări.

Acest domeniu se află la intersecția dintre studiul hadithului și filologia arabă și a produs o literatură proprie încă din perioada medievală.

Mukhtalif al-hadith

Lucrările de mukhtalif al-hadith examinează relatări care par să se afle în contradicție.

Autorii au încercat să reconcilieze asemenea texte, să arate că se aplicau unor contexte diferite sau, în anumite cazuri, să acorde prioritate unei relatări asupra alteia.

Nasikh și mansukh

Un alt domeniu a analizat posibilitatea ca o normă transmisă printr-un hadith să fi fost înlocuită sau modificată de o relatare ulterioară.

Distincțiile dintre nasikh („abrogant”) și mansukh („abrogat”) au fost dezvoltate atât în teoria juridică, cât și în literatura hadithului.

Takhrij

În utilizarea ulterioară, takhrij al-hadith poate desemna identificarea locurilor în care un anumit hadith este transmis în colecții și examinarea lanțurilor și clasificărilor asociate acestuia.

Clasificarea hadithurilor

Sistemul terminologic al hadithului este multidimensional. Aceeași relatare poate primi simultan mai multe calificative: unul privind autoritatea căreia îi este atribuită, altul privind continuitatea isnadului, altul privind numărul de căi de transmitere și altul privind evaluarea autenticității.

Prin urmare, termenii de mai jos nu formează o singură scară de la „bun” la „rău”.

După autoritatea căreia îi este atribuită relatarea

• marfu (arabă مرفوع) — relatare atribuită profetului Muhammad;
• mawquf (arabă موقوف) — relatare atribuită unui Companion;
• maqtu (arabă مقطوع) — relatare atribuită unui membru al generației succesorilor Companionilor.

Aceste calificative descriu punctul final al atribuirii și nu stabilesc singure autenticitatea relatării.

După continuitatea isnadului

Muttasil

Muttasil sau mawsul desemnează un lanț considerat continuu, în care fiecare transmițător este prezentat ca primind relatarea de la persoana precedentă.

Mursal

În una dintre utilizările clasice cele mai răspândite, un hadith mursal este unul în care un tabi'i — membru al generației de după Companioni — atribuie direct o relatare profetului, fără menționarea Companionului intermediar.

Valoarea juridică a hadithurilor mursal a fost evaluată diferit de școlile de drept și de specialiștii hadithului.

Munqati'

Munqati' desemnează, în sens larg, o întrerupere în lanțul de transmitere.

Definițiile tehnice exacte au variat în literatura clasică.

Mu'dal

Mu'dal desemnează în terminologia ulterioară un lanț în care lipsesc doi sau mai mulți transmițători consecutivi.

Mu'allaq

Mu'allaq („suspendat”) este utilizat pentru o relatare din al cărei început al isnadului au fost omise una sau mai multe autorități.

Material mu'allaq apare inclusiv în unele colecții canonice, de exemplu în titlurile și comentariile de capitole din Sahih al-Bukhari.

Mudallas

Tadlis desemnează diferite forme de transmitere în care informația despre modul în care un narator a primit relatarea sau despre identitatea unui profesor este prezentată într-un mod ambiguu.

Un transmițător poate, de exemplu, utiliza o formulă precum „de la X” fără a afirma explicit că a auzit acea relatare direct de la X.

După numărul căilor de transmitere

O distincție influentă în teoria islamică ulterioară este aceea dintre mutawatir și ahad.

Mutawatir

Mutawatir desemnează informația transmisă printr-un număr suficient de mare de căi independente încât, potrivit teoriei clasice a tawaturului, acordul tuturor transmițătorilor asupra unei falsificări să fie considerat imposibil sau extrem de improbabil.

În teoria teologică și juridică, tawatur a fost asociat cu producerea certitudinii.

Suheil Laher arată însă că introducerea categoriei tehnice de tawatur în literatura propriu-zisă de ulum al-hadith a fost un proces istoric. Termenul a intrat în mod proeminent în disciplina hadithului în jurul secolului al XI-lea, sub influența teologiei și teoriei juridice.

Savanții au diferit atât asupra numărului necesar de transmițători, cât și asupra hadithurilor concrete care îndeplinesc condițiile tawaturului.

Ahad

Akhbar al-ahad desemnează, în sens larg, relatările care nu ating nivelul de transmitere considerat mutawatir.

Categoria nu înseamnă în mod automat că relatarea este slabă: un hadith ahad poate fi clasificat drept sahih, hasan sau da'if în funcție de alte criterii.

Printre subcategoriile utilizate pentru asemenea relatări se află:

• mashhur — relatare răspândită pe mai multe căi;
• aziz — asociată cu un număr mai restrâns de căi de transmitere;
• gharib — relatare care, într-un anumit punct al isnadului, este transmisă printr-o singură cale.

Definițiile numerice precise nu au fost complet uniforme între autori.

După gradul de acceptabilitate

Sahih

Sahih (arabă صحيح) este categoria asociată unei relatări considerate autentică sau solidă potrivit criteriilor disciplinei.

În formularea devenită standard în literatura sunnită, un hadith sahih trebuie să prezinte:

• continuitatea lanțului de transmitere;
• transmițători considerați integri;
• un nivel suficient de precizie în transmitere;
• absența unei contradicții problematice cu relatări mai puternice;
• absența unui defect ascuns relevant.

Aceste criterii reprezintă o sistematizare matură a științei hadithului, nu neapărat vocabularul utilizat identic de fiecare critic din primele secole.

Hasan

Hasan (arabă حسن, „bun”) desemnează o relatare considerată acceptabilă, dar care nu întrunește în aceeași măsură nivelul de precizie asociat categoriei sahih.

Istoria termenului este complexă, iar utilizarea sa nu a fost perfect uniformă între criticii timpurii.

Da'if

Da'if (arabă ضعيف, „slab”) desemnează o relatare care nu întrunește una sau mai multe dintre condițiile cerute pentru categoriile acceptate.

Slăbiciunea poate proveni, de exemplu, din:

• o întrerupere a isnadului;
• un transmițător considerat nesigur;
• probleme grave de memorie sau transmitere;
• contradicții cu versiuni mai puternice;
• un defect identificat prin compararea relatărilor.

Utilizarea hadithurilor slabe în drept, predicare, virtuți religioase sau alte domenii a fost discutată diferit de savanții musulmani și nu poate fi redusă la o singură regulă universală.

Mawdu'

Mawdu' (arabă موضوع) desemnează o relatare considerată fabricată.

Lucrările dedicate hadithurilor fabricate au încercat să identifice relatările inventate și motivele sau persoanele asociate cu răspândirea lor.

Alte calificative critice

Shadh

Termenul shadh este asociat în sistematizarea ulterioară cu o versiune transmisă de o persoană altfel credibilă, dar care contrazice transmiterea unor autorități considerate mai puternice.

Utilizarea exactă a termenului a evoluat istoric.

Munkar

Munkar poate desemna o relatare respinsă sau problematică, în special atunci când un transmițător slab prezintă o versiune care contrazice relatări mai bine atestate.

Definițiile au variat între critici.

Ma'lul sau mu'allal

Un hadith ma'lul este considerat afectat de o illa, un defect subtil identificat prin analiza comparativă a transmiterii.

Un asemenea defect poate să nu fie evident la o examinare superficială a isnadului.

Mudtarib

Mudtarib descrie o relatare transmisă în variante incompatibile care nu pot fi reconciliate sau ierarhizate cu ușurință.

Maqlub

Maqlub („inversat”) desemnează o relatare în care anumite elemente ale isnadului sau matnului au fost inversate ori înlocuite.

Mudraj

Mudraj desemnează material introdus într-un hadith care nu aparținea formei originale a relatării, de exemplu o explicație a unui transmițător integrată ulterior în text.

Ziyadat al-thiqat

Expresia ziyadat al-thiqat se referă la adaosurile transmise de naratori considerați credibili, care lipsesc din versiunile altor transmițători.

Acceptarea unor asemenea adaosuri a fost analizată în funcție de context, iar juriștii și criticii au dezvoltat criterii pentru a stabili când o versiune suplimentară este acceptabilă.

Hadith qudsi

Hadith qudsi (arabă الحديث القدسي, al-hadith al-qudsi, „hadith sacru”) desemnează o relatare în care Muhammad atribuie lui Dumnezeu conținutul discursului relatat.

În literatura islamică, hadithurile qudsi sunt deosebite de Coran. Ele nu fac parte din corpusul coranic și sunt transmise prin mecanismele obișnuite ale literaturii de hadith.

Prin urmare, calificativul qudsi nu reprezintă în sine un verdict privind autenticitatea. O asemenea relatare poate avea propriul isnad și poate fi clasificată, la fel ca alte hadithuri, în funcție de transmiterea ei.

Rolul în dreptul islamic

Articol principal: Sunnah

Hadithurile au avut un rol central în dezvoltarea jurisprudenței islamice, deoarece constituie principala modalitate textuală de acces la Sunna profetului.

În teoria juridică sunnită matură, Coranul și Sunna ocupă o poziție fundamentală, iar consensul (ijma), analogia (qiyas) și alte instrumente juridice sunt utilizate pentru interpretarea și extinderea normelor.

Un rol important în afirmarea autorității hadithurilor profetice l-a avut Muhammad ibn Idris al-Shafi'i^{⁠(en)[traduceți]} (d. 820). El a argumentat sistematic pentru autoritatea normativă a Sunnei profetului și pentru utilizarea relatărilor atribuite acestuia în derivarea dreptului.

Acest proces nu a produs însă o metodă complet uniformă între toate școlile juridice. Hanafii, malikii, șafi'iții și hanbaliții au dezvoltat criterii diferite privind relația dintre un hadith individual, practica juridică, analogie, principiile coranice și alte forme de dovadă.

Alte utilizări ale hadithului

Hadithul nu a fost utilizat numai în jurisprudență.

Relatările au devenit surse importante în:

• teologie;
• comentariul Coranului (tafsir);
• biografia profetică (sira);
• istoriografie;
• etică și literatură morală;
• predicare;
• literatura sufită;
• escatologie;
• practică devoțională.

Același hadith putea fi interpretat în moduri diferite de juriști, teologi, mistici și comentatori.

Colecțiile canonice sunnite

Articol principal: Kutub al-Sittah

Exemplare ale unor colecții sunnite de hadith.

În sunnism, Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim au dobândit un statut deosebit și sunt cunoscute împreună drept al-Sahihayn („cele două Sahih-uri”).

Canonizarea lor a fost un proces gradual, nu un statut stabilit instantaneu în momentul redactării.

În tradiția devenită dominantă, cele două lucrări sunt însoțite de:

• Sunan Abu Dawud;
• Jami al-Tirmidhi;
• Sunan al-Nasa'i;
• Sunan Ibn Majah;

formând Kutub al-Sittah.

Statutul canonic al acestui corpus nu înseamnă că fiecare hadith din toate cele șase lucrări este considerat automat sahih. Cele patru colecții din afara Sahihayn conțin relatări evaluate la grade diferite.

Chiar și cele două Sahihuri au făcut obiectul criticii tehnice. Ali ibn Umar al-Daraqutni^{⁠(en)[traduceți]} (d. 995), de exemplu, a criticat anumite relatări din lucrările lui al-Bukhari și Muslim pe baza metodelor tradiționale de examinare a hadithului.

Hadithul în șiism

Literatura de hadith a islamului șiit are propriile corpusuri și structuri de autoritate.

În șiismul imamiyt sau duodeciman, hadithul este o relatare privind o afirmație, o acțiune sau o aprobare atribuită unuia dintre membrii considerați infailibili ai Ahl al-Bayt: Muhammad, Fatima și cei doisprezece imami.

Imamii nu sunt considerați numai transmițători ai afirmațiilor lui Muhammad, ci propriile lor învățături constituie, de asemenea, o parte majoră a corpusului imamiyt.

Cele Patru Cărți

Patru mari compendii au dobândit o poziție centrală în șiismul duodeciman și sunt cunoscute drept al-kutub al-arba'a („Cele Patru Cărți”):

• al-Kafi, compilată de al-Kulayni;
• Man la yahduruhu al-faqih, de Ibn Babawayh/al-Saduq;
• Tahdhib al-ahkam, de al-Tusi;
• al-Istibsar, de al-Tusi.

Canonul șiit nu funcționează identic cu percepția sunnită asupra Sahihayn. În șiismul duodeciman, majoritatea juriștilor nu consideră automat autentică fiecare relatare din Cele Patru Cărți; evaluarea isnadului și a altor dovezi rămâne importantă.

Divergențe istorice au existat și între școala akhbari și cea usuli privind rolul și evaluarea corpusului de hadith.

Hadithul în ibadism

Tradiția ibadită prezintă o dezvoltare diferită.

Adam Gaiser arată că în literatura ibadită timpurie autoritatea religioasă era legată puternic de tradiția colectivă a comunității și de noțiunea de athar. Hadithul profetic era utilizat, dar documentarea sistematică prin isnad nu a avut inițial aceeași poziție ca în sunnism.

Potrivit lui Gaiser, colecțiile ibadite de hadith documentate în forma lor clasică apar mai târziu decât marile corpusuri sunnite, iar tradiția comunitară a jucat un rol deosebit în concepțiile ibadite timpurii privind autoritatea.

Comentarea hadithului

În jurul marilor colecții s-a format o tradiție extinsă de comentariu al hadithului (sharh al-hadith).

Comentatorii analizează:

• vocabularul;
• isnadurile;
• diferențele dintre variante;
• problemele juridice;
• teologia;
• contextul istoric;
• contradicțiile aparente dintre relatări;
• interpretările autorilor anteriori.

Comentariul hadithului a fost o componentă importantă a vieții intelectuale islamice timp de peste un mileniu și s-a dezvoltat în tradiții sunnite, șiite și sufite.

Printre exemplele celebre se numără:

• Fath al-Bari al lui Ibn Hajar al-Asqalani, comentariu asupra Sahih al-Bukhari;
• al-Minhaj fi Sharh Sahih Muslim al lui Al-Nawawi, comentariu asupra Sahih Muslim;
• Jami' al-'Ulum wa-l-Hikam al lui Ibn Rajab, comentariu extins asupra colecției al-Arba'in al-Nawawiyya.

Fabricarea hadithurilor și critica internă

Problema relatărilor fabricate a fost recunoscută în însăși tradiția islamică premodernă.

Criticii musulmani au asociat apariția unor falsuri cu motive precum:

• conflicte politice;
• controverse sectare;
• rivalități juridice și teologice;
• predicare populară;
• dorința de a promova anumite virtuți;
• interese personale sau locale.

Ca răspuns, au fost dezvoltate vaste literaturi despre transmițători, defectele relatărilor și hadithurile fabricate.

Acest lucru înseamnă că existența falsurilor nu este o descoperire exclusiv modernă; o mare parte din știința clasică a hadithului s-a dezvoltat tocmai pentru diferențierea relatărilor considerate credibile de cele problematice.

Cu toate acestea, criteriile și concluziile criticilor medievali nu sunt identice cu metodele istorice ale cercetării academice moderne.

Dezbateri musulmane moderne

În secolele al XIX-lea–XXI-lea, autoritatea și autenticitatea hadithului au devenit din nou subiecte majore de dezbatere.

Emad Hamdeh distinge trei orientări importante în reformismul modern:

• coraniștii, care resping hadithul ca sursă religioasă independentă și acordă autoritate exclusiv Coranului;
• moderniștii, care acceptă o parte din tradiția hadithului, dar reevaluează critic corpusul și îi limitează uneori rolul;
• savanți care urmăresc reformarea studiului hadithului prin metodele tradiționale, dintre care un exemplu influent în secolul al XX-lea este Muhammad Nasir al-Din al-Albani.

Aceste dezbateri disting adesea între două întrebări: dacă precedentul profetului are autoritate și cum poate fi stabilit istoric că o anumită relatare reproduce acel precedent.

Studiul academic modern

Istoricitatea corpusului de hadith a devenit un domeniu major al studiilor islamice moderne.

Goldziher și Schacht

Ignaz Goldziher a argumentat că o mare parte din corpusul de hadith reflectă evoluțiile politice, juridice și doctrinare din primele secole islamice mai degrabă decât declarații care pot fi atribuite fără dificultate epocii lui Muhammad.

Joseph Schacht a dezvoltat ulterior o metodă bazată pe analiza isnadurilor și pe ideea că doctrinele juridice au fost adesea „proiectate înapoi” către autorități din ce în ce mai vechi.

Aceste abordări au influențat profund studiile occidentale ale hadithului în secolul al XX-lea.

Common link

Schacht și ulterior G. H. A. Juynboll au acordat o atenție deosebită fenomenului numit common link: situația în care numeroase lanțuri ale aceluiași hadith converg asupra unui anumit transmițător.

Juynboll a dezvoltat o metodologie elaborată pentru utilizarea acestor structuri în încercarea de a data intrarea unei tradiții în circulație.

Isnad-cum-matn

Harald Motzki, Gregor Schoeler și alți cercetători au dezvoltat metode care analizează simultan isnadurile și variantele textuale.

În analiza isnad-cum-matn, cercetătorul compară:

• distribuția lanțurilor;
• diferențele dintre variantele textului;
• relațiile dintre grupurile de transmițători;
• locul și perioada colecțiilor în care apar relatările.

Scopul este de a determina dacă variațiile textuale se corelează cu ramurile isnadului și dacă aceste corelații permit reconstruirea unor etape mai vechi ale transmiterii.

Cercetarea recentă continuă să utilizeze această metodă în analiza unor tradiții individuale. Un studiu din 2026 al lui Seyfeddin Kara asupra relatărilor privind sacralitatea Medinei, de exemplu, utilizează explicit metodologia isnad-cum-matn pentru reevaluarea datării acestor tradiții.

Situația cercetării contemporane

Cercetarea academică actuală nu este reducibilă la două poziții simple — acceptarea integrală a corpusului sau respingerea sa integrală.

Studiile pot ajunge la concluzii diferite pentru relatări diferite, în funcție de transmitere, variantele textuale, manuscrise și contextul istoric.

Autenticitatea și datarea hadithului rămân astfel domenii active de cercetare, iar metodologia continuă să fie disputată și rafinată.

Vezi și

• Sunnah
• Coran
• Muhammad
• Fiqh
• Principiile jurisprudenței islamice
• Kutub al-Sittah
• Sahih al-Bukhari
• Sahih Muslim
• Al-Muwatta
• Al-Nawawi
• Ibn Hajar al-Asqalani
• Sunnism
• Șiia
• Ibadism

Bibliografie

• Abu-Alabbas, Belal; Melchert, Christopher; Dann, Michael (2020). Modern Hadith Studies: Continuing Debates and New Approaches. Edinburgh University Press. ISBN 9781474441797. 
• Brown, Jonathan A. C. (2007). The Canonization of al-Bukhārī and Muslim: The Formation and Function of the Sunnī Ḥadīth Canon. Leiden: Brill. ISBN 9789004158399. 
• Brown, Jonathan A. C. (2009). „Hadith”. Oxford Bibliographies in Islamic Studies. Oxford University Press. doi:10.1093/obo/9780195390155-0030. 
• Davidson, Garrett (2020). Carrying on the Tradition: A Social and Intellectual History of Hadith Transmission across a Thousand Years. Brill. ISBN 9789004386914. 
• Graham, William A. (1977). Divine Word and Prophetic Word in Early Islam: A Reconsideration of the Sources, with Special Reference to the Divine Saying or Hadith Qudsi. De Gruyter. doi:10.1515/9783110803594. 
• Hallaq, Wael B. (2004). The Origins and Evolution of Islamic Law. Cambridge University Press. ISBN 9780521803328. 
• Ibn al-Salah al-Shahrazuri, Uthman ibn Abd al-Rahman (2006). An Introduction to the Science of the Ḥadīth. Tradus de Dickinson, Eerik. Garnet Publishing. ISBN 9781859641583. 
• Laher, Suheil I. (2025). Tawatur in Islamic Thought: Transmission, Certitude and Orthodoxy. Edinburgh University Press. ISBN 9781399510813. 
• Rajani, Kumail (2017). „Hadith: Shiʿi”. Oxford Bibliographies in Islamic Studies. Oxford University Press. doi:10.1093/obo/9780195390155-0235. 
• Sayeed, Asma (2013). Women and the Transmission of Religious Knowledge in Islam. Cambridge University Press. ISBN 9781107031586.