Reading · VAST&CURIOUS · RSS Amplifier

Următorul newsletter va ajunge la voi în 29 august.

Până atunci, pe tot parcursul lunii, am decis să deschid temporar o parte din arhiva noastră pentru toată comunitatea, indiferent de tipul de abonament. În următoarele două săptămâni, veți primi o mică selecție de articole care acoperă teme importante, altfel disponibile doar cu un abonament plătit.

Și încă ceva: îmi face mare plăcere să vă spun că pregătesc o întâlnire pentru voi toți, cei care susțineți Vast&Curious. E timpul să ne cunoaștem și să vă cunoașteți în viața reală. Pun la cale surprize, teme frumoase de discuție și un invitat special.

Revin cu detalii, dar puneți în agende 21 septembrie, de la ora 18.00.

🎹 O coloană sonoră pentru newsletter: Schubert, 4 Impromptus

De-a lungul ultimului an, am discutat la Întâlnirile Vast&Curious despre încredere, curaj, identitate și brand personal, cum să ne proiectăm pe noi înșine și viața noastră profesională în viitor. Am descoperit secretele oamenilor optimiști și cum să ne păstrăm mintea întreagă în epoca algoritmilor.

Am extras din conversațiile noastre idei care trec granițele unui domeniu și care pot fi parteneri de drum pe calea către o viață bună, indiferent de contextul din jurul nostru.

Lipsa de încredere funcționează ca o profeție auto-împlinită. Când avem încredere în oameni, creăm o presiune morală asupra lor să se comporte ca un om de încredere. Când îi privim cu suspiciune, îi absolvim de această datorie morală. Mai mult chiar, creăm condițiile pentru ca ei să nu fie de încredere.
Lumea e reflexivă: ne dă înapoi ce punem în ea. Dacă punem o premisă negativă, ne va da confirmări că premisa noastră negativă e corectă.
Toate normele sociale, fără excepție, sunt menite să se lupte cu instinctele noastre primare, cu cimpanzeul din noi. Dar aceste norme sociale sunt ca o pojghiță subțire, care dispare dacă dispare încrederea.
Neîncrederea pornește adesea dintr-o nevoie de autoprotecție, nu dintr-o realitate obiectivă. E urmarea unor experiențe personale negative. Ca urmare, spune mai puțin despre ceilalți și mai mult despre noi înșine: despre traumele noastre, despre lipsa noastră de stabilitate emoțională sau de încredere în propriile valori.
În loc să pornim de la neîncredere, ar trebui să dăm oamenilor maximul de încredere pe care îl putem oferi. Nu încredere infinită, fiindcă nu e sănătos, dar să împingem bara de încredere cât de sus putem, în funcție de context și persoană.
Puterea nu schimbă valorile morale ale cuiva, ci mai degrabă le dezvăluie. Ea funcționează ca un amplificator al trăsăturilor existente, asemenea alcoolului: nu transformă o persoană, ci îi dă jos filtrele, lăsând să se vadă ce era deja acolo.
Puterea este un test al încrederii. Dacă cel ce o primește își dorește să o împartă, să-i împuternicească pe alții, asta arată că are încredere în sine și are echilibru interior. Dacă o folosește pentru a controla și subordona, dovedește nesiguranță și lipsă de încredere, atât în oameni, cât și în propria valoare.
Trebuie să distingem între curajul real și nesăbuința mascată în curaj. Mulți oameni acționează nesăbuit nu din curaj autentic, ci din dorința de a demonstra ceva, de a părea îndrăzneți în ochii altora. Cea mai frecventă sursă de nesăbuință e lipsa de competență. Oamenii care n-au expertiză n-au nici expertiza de a ști că n-au expertiză.
Dacă vrem să înțelegem cu adevărat ceva, trebuie să ne angajăm direct în relație cu acel ceva. În loc să criticăm sau să ne exprimăm emoțiile pozitive sau negative, să intrăm în adâncimile subiectului și să avem o experiență directă. Nu există expertiză și înțelegere fără experiență directă.
Această nouă revoluție tehnologică bazată pe inteligența artificială va schimba fundamental ierarhia socială. La fel ca în Evul Mediu, vom avea aristocrații epistemici și iobagii dependenți de aceste instrumente. Aristocrații vor fi cei cu foarte multă cunoaștere la purtător, cu adevărat experți într-un anumit domeniu, capabili de judecată și discernământ. Ceilalți vor fi cei care renunță la abilitatea de a gândi, de a reflecta critic, de a judeca ceea ce primesc. Iobagii zilelor noastre vor fi cei care doar consumă rezultatul și devin dependenți de niște unelte, precum erau iobagii dependenți de pământ.
Diferența între a te angaja cu adevărat în ceva și a primi doar rezultatul este ca diferența dintre cel care urcă pe munte și cel care ajunge pe vârf cu elicopterul: amândoi ajung la același rezultat, însă doar primul înțelege ce înseamnă drumul. Dacă vom consuma doar rezultate (ale inteligenței artificiale), vom rămâne goi pe dinăuntru. Nu vom mai avea experiența drumului, nu vom învăța mare lucru despre noi și, astfel, nici nu ne vom dezvolta.
Identitatea ne este dată de experiențele pe care le avem făcând diferite lucruri. Crizele existențiale vin adesea din sentimentul că suntem goi pe dinăuntru. Acest gol este rezultatul faptului că adesea evităm experiența și consumăm doar rezultatul.
Trebuie să facem diferența între utilitate și plăcere. Poate să ne placă ceva, deși nu e deloc util. Relațiile digitale oferă un mediu sigur și confortabil, care vine cu un cost mare pe termen lung: devenim mult mai puțin rezilienți la lumea reală, care e dincolo de camera și ecranele noastre.
Ne putem pregăti pentru un viitor impredictibil creând acel viitor. Îți dai seama mult mai repede și mai clar încotro se duce viitorul dacă participi activ la crearea lui, dacă ești tu însuți parte din el. Speranța că vom desluși ce se întâmplă și ce avem de făcut stând pe margine este o iluzie periculoasă.
Cea mai bună strategie este să fim acolo unde se întâmplă lucrurile. Când ești în joc, nu ți se mai pare că lumea se mișcă la fel de repede cum îți pare dacă stai pe margine.
Ideile corecte, valorile care s-au consacrat de-a lungul istoriei omenirii, trebuie în continuare apărate. Nu contează că societatea nu le mai susține. Noi trebuie să continuăm lupta în această direcție, de dragul generațiilor care vor veni. Trebuie să continuăm lupta cea bună, chiar dacă n-avem nicio șansă să câștigăm. Măcar creăm o tradiție a luptei celei bune.
Încercăm să atenuăm anxietatea dată de incertitudine căutând certitudine. Ceea ce este total greșit. Nu există certitudine. Pentru că sunt din aceeași familie de cuvinte, incertitudine pare că e opusul certitudinii, dar nu e așa. Antidotul pentru incertitudine este încrederea. Încrederea e un mușchi care se antrenează făcând lucruri.
Singurul fel în care putem locui într-o lume predictibilă e să trăim într-o lume foarte mică: ne încuiem în casă. Dacă vrem să trăim de-adevăratelea, trebuie să deschidem lumea, iar acolo nu mai putem să căutăm certitudine.
Optimismul nu înseamnă nici să crezi că totul depinde de tine, nici să aștepți pasiv ca lucrurile să se rezolve, ci să faci ceea ce ține de tine, iar apoi să accepți ceea ce nu poți controla.
Oamenii cu spirit antreprenorial sunt cei care cred că depinde (și) de ei. Ei capătă curaj în primul rând acționând continuu și lucrând cu lumea, așa cum este ea. Pe măsură ce trece timpul, începi să înveți, începi să te prinzi. Dacă stai pe margine, nu înveți nimic. Așadar, curajul duce la un fel de înțelepciune tacită despre cum gestionăm incertitudinea.
Ideea că o să scădem incertitudinea calculând-o într-un excel pe hârtie sau gândind-o în capul nostru este o iluzie. Culmea, cu cât stăm să o analizăm mai mult, cu atât crește, în loc să scadă. Nu ne prindem decât în contact direct cu realitatea. Realitatea ne va spune dacă drumul e pe-acolo sau nu-i pe-acolo. Încrederea nu se capătă în cap, se capătă confruntând lucrurile, nu ferindu-ne de ele.
Noi operăm, chiar inconștient, cu noțiuni de bine și rău. Acel ceva ce mi se întâmplă e bine sau e rău? Odată ce împărțim lucrurile între bine și rău, nu mai avem încotro și vrem doar lucrurile bune. Pe măsură ce căutăm și alegem din ce în ce mai multe bune, devenim din ce în ce mai fragili – mușchiul care negociază cu cele rele se atrofiază. Ca să nu cădem în capcană, ideal ar fi să operăm cu întrebarea: „cum pot folosi acest eveniment, această situație înainte s-o calific ca fiind bună sau rea?”
Oamenii „duri”, pe care îi admirăm adesea, își propun să treacă prin viață într-un fel și nu își schimbă părerea sau strategia. Dar, la fel ca în cazul unui material, cu cât e mai dur, cu atât e mai fragil. Dacă suntem duri, nu putem încorpora factorii de stres într-un fel care să ne facă mai puternici.
Sistemele de orice fel ajung să funcționeze optim atunci când sunt gata să sacrifice părțile mai puțin bune, de dragul întregului. Dacă vrem să devenim mai antifragili, ideal ar fi să ne hotărâm ce vrem să sacrificăm. Orice sistem antifragil are în el părți fragile. Putem decide în ce zonă vrem să ne dezvoltăm și să ne asumăm că pe altele o să fim mai puțin buni sau deloc.
Noi toți trăim agățați de două fire mari și ajută mult ca cele două să fie coerente împreună: ce ne dorim să obținem și să reușim și ce fel de oameni vrem să devenim în timp ce încercăm să reușim în ceea ce ne-am propus. Uneori, putem obține lucruri mărețe, dar devenim pe drum cineva care nu ne mai place. Sau invers: suntem așa de preocupați de noi înșine înspre această devenire, că nu ne mai gândim deloc ce vrem de fapt să obținem. E important să avem grijă de amândouă. Nu contează care e pe locul întâi.
Antifragilitatea funcționează doar în măsura în care reușim, ca sistem, să menținem contactul cu realitatea și cu adevărul. Adevărul e adesea factorul de stres cu care oamenii au cea mai proastă relație. Schimbarea, conflictul, incertitudinea, boala, toxicitatea, nesiguranța, toți sunt factori de stres care au în comun același lucru: sunt forme ale adevărului.

Un brand personal puternic nu e ghidat de rețete sau formule miraculoase. E ghidat de două întrebări: „în ce fel sunt cu adevărat diferit?” și „ce valoare reală pot crea?”. Când despre un om se poate spune simplu: „mă pot baza pe el”, acesta este un brand personal cu adevărat puternic. Oamenii de acest fel sunt, din păcate, tot mai puțini.
Într-o lume în care totul e din ce în ce mai ușor de produs și tot mai abundent, diferențierea e o strategie de aur. Dacă nu ești în elita unui domeniu sau nu faci lucrurile diferit, devii foarte ușor victima tehnologiei sau a cuiva care este diferit. Întrebarea esențială este „la ce ești cu adevărat bun?”. Nu ce îți place să faci, ci unde poți performa mai bine decât alții.
Brandul personal este un punct de vedere asumat. Este o poziție față de lume, față de teme relevante și față de valorile în care credem.
Dacă te străduiești să faci lucrurile mai bine decât ceilalți și să ai un impact pozitiv, oamenii vor continua să aibă nevoie de tine. Iar într-o lume în care încrederea devine tot mai rară, a fi un om pe care ceilalți se pot baza este, poate, cel mai puternic brand personal.
Brandul personal înseamnă libertate. Libertate înseamnă să ai alegeri de făcut. Însă e important să faci alegeri conștiente și să îți asumi responsabilitatea lor, nu să cedezi tentației confortului sau să crezi că „ți se cuvine”. Alegerile care ne dau libertate nu sunt comode, sunt disciplinate. Ți le asumi conștient, investești în ce ți-ai propus și construiești. E un proces, nu e un proiect. Nu pot să-ți rezolvi brandul personal astăzi sau anul ăsta.
Munca e eminamente o contribuție, spiritual vorbind. E rolul nostru de creator. Nu poate fi privită doar paradigma tranzacțională, ca fiind doar despre bani. Petrecem atât de multe ore lucrând, uneori chiar mai multe decât petrecem cu familia sau cu noi înșine, încât apare firesc nevoia de a simți că ceea ce facem are sens și contribuie la ceva real.
Oamenii așteaptă adesea ca sensul să vină din exterior, de la companie, de la un lider sau de la o altă autoritate. Liderii buni reușesc să le arate oamenilor cum contribuie la o misiune mai mare, dar e important să ne putem crea singuri sensul propriei munci și să ne definim contribuția. Orice muncă poate avea impact, dacă ai răbdare să îl cauți sau imaginație să-l creezi.
Echilibrul pe care îl căutăm cu toții este un proces, nu o stare. Echilibrul pe bicicletă vine din mișcare și adaptare permanentă. La fel este și în viață. Nu este vorba despre a atinge o stare perfectă, ci despre a rămâne atent la propria stare în timp ce înaintezi, de a fi atent și la calitatea vieții, adică la drum, nu doar la destinație.
E util să faci scenarii și să gândești strategic, dar nu poți cere minții să îți garanteze siguranța într-o lume care se schimbă constant. Într-un context atât de imprevizibil, încercarea de a controla viitorul sau de a lua decizii care să ne „asigure” pentru următorii cinci ani e aproape inutilă. Ce ajută, în schimb, este să ai o busolă interioară clară: să știi cine ești, la ce vrei să contribui și în ce fel vrei să îți folosești competențele. Abordarea aceasta te ajută să creezi viitorul mai degrabă decât să trebuiască să-l prezici.
Va deveni tot mai important să dezvoltăm ceea ce ne face umani. În multe domenii, vom vedea cum valoarea se mută din zona pur tehnică (livrare de informație, vânzare, diagnostice) către capacitatea de a crea experiențe, contexte și spații reale de învățare.
Optimism nu înseamnă că totul va fi bine, sau că ignor realitatea. Știu că se vor întâmpla lucruri rele. Dar mă aștept că, dacă depun eforturi, dacă fac tot ceea ce ține de mine, voi reuși să le depășesc. Acesta este optimismul sănătos.
Optimistul nerealist nu ține cont de realitate. Faptele și datele arată ceva, dar le ignoră complet. Naivitatea înseamnă să ignori datele și riscurile evidente, considerând că ție nu ți se pot întâmpla lucrurile rele care li se întâmplă altora.
Optimismul fără realism e naivitate. Realismul fără optimism este cinism.
Recomandarea de a găsi neapărat ceva bun în orice situație sau de a căuta motive de recunoștință indiferent de context nu e înțeleaptă. Mai utilă e abordarea pragmatică: să mă întreb ce m-ar ajuta să merg mai departe, să mă mobilizez, să încerc să depășesc cumva obstacolul fără a-mi pune ochelarii care văd doar roz. Să văd care e scopul meu acum și cum mă pot ajuta sau cere ajutor.
Optimismul nu-ți garantează că lucrurile vor merge doar bine. Îți garantează că o să fii mai rezilient în fața eșecurilor. Și asta prezice succes și performanță crescută.
Dacă ar fi să alegem între a reduce lenea sau a crește optimismul, aș zice să încercăm să creștem nivelul de activitate.
Trebuie să plecăm de la o realitate dezirabilă viitoare, care poate fi trăită și pe care ne-o putem imagina în detalii concrete de viață. Apoi trasăm drumul din viitorul acela către prezent și vedem care sunt lucrurile care ar trebui făcute, ce controlăm și ce nu.
Organizațiile și oamenii care își păstrează obiectivul și își adaptează permanent căile de schimbare reușesc să răspundă mai bine transformărilor de context.
E important să ne amintim că schimbarea se întâmplă oricum în jurul nostru, în fiecare moment, fie că noi avem sau nu un cuvânt de spus. Dacă nu ne dăm noi înșine un scop și o destinație, vom ajunge unde ne duce valul.

Puteți găsi toate conversațiile cu invitații noștri în secțiunea dedicată din Vast&Curious. La Întâlnirile Vast&Curious au venit Adrian Stanciu, Radu Atanasiu, Aneta Bogdan, Mihai Zânt, Aurora Tătar, Cosmin Alexandru, Paula Beudean și Mircea Miclea. Le mulțumesc tuturor pentru timp și pentru felul în care ne-au îmbogățit viața și cunoașterea.

Care dintre toate acestea sfaturi rezonează? Cu care nu sunteți de acord? Ce ați adăuga sau modifica?

Sfaturi pentru viață și alte situații periculoase

Comments