Mișcarea anti-sistem a studenților sârbi începe să îmbrățișeze naționalismul populist

Mișcarea de protest din Serbia a împlinit deja douăzeci și una de luni, apropiindu-se rapid de cea de-a doua aniversare. În tot acest timp, s-a încăpățânat să refuze orice încercare de a fi încadrată într-o categorie tradițională a scenei politice sârbe. Vučić o etichetează drept o „revoluție colorată”.

În schimb, comentatorii occidentali vorbesc tot mai des despre o încercare de revitalizare a proiectului naționalist al Serbiei Mari, mai ales după ce mitingul organizat în iunie anul trecut, de sărbătoarea Vidovdan*, a luat o turnură naționalistă puternică.

Ambele etichete fac trimitere la istorie: revoluțiile colorate din Georgia și Ucraina, respectiv mobilizările etnonaționaliste din anii ‘90.

Însă ceea ce a luat naștere în cadrul protestelor studenților de la Belgrad, după ce prăbușirea unei copertine dintr-o gară din Novi Sad a curmat șaisprezece vieți în noiembrie 2024, este o nouă formă de populism – un populism în esență anti-elitist, dar complet lipsit de o viziune politică coerentă sau de o busolă geopolitică. Singura sa ideologie este o adaptare constantă la ceea ce mișcarea consideră a fi cel mai mic numitor comun al societății sârbe: un populism naționalist de factură folclorică, axat pe mirajul fără sorți de izbândă al cauzei Kosovo și mânat de o teamă profundă de progresul societal și tehnologic. Această descriere poate fi aplicată alegătorului de rând al regimului, însă electoratul de bază al mișcării studențești este alcătuit din oameni din mediul urban, însetați de schimbare și de o Serbie modernă, ancorată în lumea dezvoltată. Vorbim de bărbații și femeile care susțin mișcarea studențească în ciuda (și nicidecum datorită) caricaturii naționalist-populiste în care aceasta s-a transformat.

Vučić a descris protestele, în diverse etape, drept o conspirație externă și, într-o formulare extrem de teatrală, drept „cea mai murdară revoluție colorată din istoria omenirii”. Același discurs l-a avut și Aleksandar Vulin, un aliat politic apropiat și omul de legătură al liderului de la Belgrad cu Kremlinul. La scurt timp după o întrevedere la Moscova cu șeful serviciilor de informații externe ale Rusiei, Vulin le-a spus jurnaliștilor că serviciile secrete occidentale fac eforturi să destabilizeze Serbia. Două luni mai târziu, Patriarhul Serbiei, într-o apariție publică alături de Vladimir Putin, a reluat aproape fidel aceeași idee, avertizând că în țară este în plină desfășurare o revoluție colorată.

Încurajate de aceste acuzații extrase parcă din manualele de propagandă ale lui Putin și Milošević, facțiunile naționalist-populiste din cadrul mișcării studențești s-au simțit îndreptățite să își impună propria agendă. Aceasta s-a îndepărtat radical de linia liberal-instituționalistă pe care mișcarea o promova la începuturi, în perioada sa de maximă popularitate. Așa a prins contur curentul „Vidovdan”, manifestat public pentru prima dată la mitingul din 28 iunie anul trecut de la Belgrad, unde vorbitorii au invocat osemintele strămoșilor, patria și necesitatea de a-i apăra pe sârbii din afara granițelor. Această nouă direcție ideologică s-a tradus prin sprijinirea calculată a unor candidați naționaliști cu șanse la alegerile parlamentare, invitarea acelorași vorbitori radicali la adunările de masă și o cascadă continuă de mesaje naționalist-populiste pe canalele oficiale ale facultăților, controlate de o majoritate de studenți naționaliști rămași anonimi. În fapt, se pare că retorica orchestrată pe axa Belgrad-Moscova le-a dat undă verde elementelor naționaliste din interiorul mișcării pentru a-și extinde influența până în punctul în care mișcarea pare să fi fost deturnată cu succes.

Proiectul inițial al mișcării studențești diferă fundamental de ceea ce a ajuns ea să reprezinte astăzi. Încă din primele zile când a început să se contureze în cadrul Facultatății de Arte Teatrale din Belgrad, mișcarea studențească a refuzat orice asociere cu însemnele de partid, a respins sprijinul politicienilor de opoziție și s-a organizat prin plenuri – adunări deschise în care deciziile se luau prin deliberare colectivă, nu prin semnătura unui lider. În doar câteva săptămâni, peste optzeci de facultăți au trecut sub controlul studenților. Revendicările erau clar orientate spre valori liberal-democratice și vizau obiective punctuale: tragerea la răspundere a celor vinovați pentru cele șaisprezece decese din Novi Sad, deși pentru opoziția mai veche era evident că instituțiile statului sunt acaparate și astfel incapabile să realizeze o anchetă imparțială. Deși faza inițială de organizare politică a fost marcată de o oarecare naivitate, ea a fost de o sinceritate incontestabilă. Tocmai această autenticitate a atras sub steagul protestelor numeroși cetățeni care nu erau aliniați sau interesați în mod obișnuit de politică. Studenții cereau instanțe independente, mecanisme de control și un stat funcțional, indiferent de cine avea să preia frâiele țării ulterior. Evident, nu era vorba despre o revoluție colorată, întrucât scopurile sale nu aveau o miză politică concretă. Aceeași neîncredere în politica organizată i-a împiedicat însă pe studenți să coopereze cu partidele pro-europene din opoziție, deși împărtășeau aceleași obiective. Această izolare a rezonat cu discursul anti-sistem promovat chiar de regim. În cele din urmă, studenții care au pus bazele mișcării - idealiști, impulsivi și sinceri în intențiile lor – au fost marginalizați de facțiunile naționalist-populiste din propriile rânduri, mult mai pragmatice și mai bine organizate. Acestea din urmă au preferat să facă din dosarul Kosovo (simbolul tuturor fundamentatelor fără ieșire din politica sârbă) piesa de rezistență a propriei lor agende, înlocuind cerințele liberal-democratice de la debutul protestelor.

O versiune timpurie a platformei mișcării, completată de numeroasele publicații ale diferitelor grupuri de la nivelul facultăților și dată publicității în perioada în care curentul Vidovdan își consolida dominația, reflectă la scară mică această derivă ideologică. Documentul este un amestec incoerent de doleanțe: creșterea bugetului pentru sănătate, condiții mai bune pentru fermieri, finanțare sporită pentru cultură și cercetare, măsuri mai ferme de protecție a mediului și eficientizarea întreprinderilor de stat. Practic, vorbim de o listă de dorințe prezentată drept program politic. Singura măsură cuantificabilă, o creștere cu 20% a bugetului pentru educație, nu are menționată nicio sursă de finanțare și nicio bază de calcul, fiind una din cerințele formulate în grabă într-un moment de haos generalizat. În schimb, memorandumul privind Kosovo, lansat separat de principalul program de reforme, folosește un limbaj atât de apropiat de discursul oficial al guvernului, încât o eventuală administrație a Listei Studențești cu greu s-ar putea diferenția de regimul Vučić. Până acum, de fiecare dată când i s-a solicitat un plan concret, mișcarea născută din dorința ca instituțiile statului să își facă treaba a creat cel mult vocabularul unei petiții, la care se adaugă o puternică tentă naționalistă. Și mai îngrijorător este faptul că retorica naționalist-populistă a eclipsat definitiv populismul social și naiv care a stat la baza mișcării. Evoluția ei a fost, din păcate, una din rău în mai rău.

Potrivit unui sondaj al Comisiei Europene realizat la jumătatea anului 2026, încrederea cetățenilor sârbi în UE se situează la 40%, fiind devansată de încrederea în Rusia și China. Un alt sondaj, realizat de CeSID, indică faptul că doar 27% dintre respondenți au o percepție pozitivă despre UE, deși același studiu arată o ușoară majoritate în favoarea aderării la UE în cazul unui referendum iminent. Pe de altă parte, ultimele date publicate de CRTA în iunie 2026 arată că 75% dintre potențialii votanți ai Listei Studențești preferă Uniunea Europeană în defavoarea Rusiei, un raport diametral opus față de cel înregistrat în rândul electoratului partidului de guvernământ.

Cu toate că mișcarea studențească își trage energia din segmentul democratic și pro-european al societății, steagurile UE au fost interzise în mod explicit la proteste de către naționaliștii care pozau în activiști. În mai multe rânduri, aceștia au recurs la forță pentru a îndepărta simbolurile europene, în timp ce steagurile rusești de război au fost arborate fără probleme. Vorbim despre aceeași mișcare care, în faza sa pre-Vidovdan, organizase o ștafetă pe bicicletă până la Strasbourg și o altă ștafetă de alergare până la Bruxelles, aducând la ușile instituțiilor europene mărturii scrise de mână ale familiilor victimelor, înfășurate în drapelul sârbesc, fără a propune însă o colaborare concretă cu partidele sau structurile europene.

Merită totodată menționat faptul că până și din această delegație au făcut parte studenți care s-au fotografiat public alături de simboluri militare rusești. Cu toate acestea, Parlamentul European a răspuns apelului studenților sârbi pe 7 mai 2025, adoptând o rezoluție cu 419 voturi „pentru”, 113 „împotrivă” și 88 de abțineri, prin care le susține explicit cererile. Drept răspuns la acest gest de bunăvoință al UE, curentul radical Vidovdan a devenit noul lider de imagine al mișcării studențești.