Kontesh - Notițe de lucru (II)

După cum spuneam, segmentul central a fost una dintre necunoscute, însă una ce s-a cerut rezolvată destul de repede, odată cu finalizarea carcaselor celor două corpuri. Am trecut prin tot felul de variante, dar m-am oprit la una simplă: un cadru cu riflaj. Mă rog, vorba vine simplă…

Scopul lui nu este și nu a fost unul de rezistență, mai degrabă de a masca peretele și de a produce o minimă continuitate vizuală. Ca bonus, este și element de aliniere între corpuri și un punct suplimentar de reazem pentru blat exact în zona unde se află îmbinarea jumătăților sale. Așadar, trebuia să fie totuși ferm, cu prinderi pe măsură.

Pentru cadrul propriu-zis am luat trei bucăți de cherestea de pin de 40x80x2000 mm de la Hornbach. În ceea ce privește materialele disponibile la botul calului, sunt printre cele mai bune, dar și printre cele mai scumpe. Deviază minim de la dimensiunile nominale, poți alege de multe ori elemente frumoase și cu puține noduri betege ori suprafețe vătămate de rindeluire.

Din păcate, suferă de boala de care suferă multă cherestea de rășinoase de pe piață: este tăiată din arbori ce cresc rapid și nu sunt lăsați să atingă o maturitate sănătoasă și productivă. Nu vreau musai să afirm că avem de-a face cu niște calici oropsiți de soartă, dar modelul de afaceri produce niște probleme supărătoare.

Creșterea iuțită înseamnă, de regulă, inele anuale mai late. La multe rășinoase, asta vine la pachet cu o proporție mai mare de lemn timpuriu - lemnul format la începutul sezonului de creștere, mai deschis la culoare, mai moale și mai puțin dens decât lemnul târziu. Rezultatul este o densitate medie mai scăzută și un material mai slab, mai bosumflat, mai ofticos.

Iar fiindcă sunt tăiați de tineri și relativ subțiri nu apucă să depună suficient lemn curat peste zona ramurilor inferioare ce mor și cad pe măsură ce arborele se înalță și le privează de lumină. Partea deja crescută va rămâne oricum înregistrată în trunchi ca nod, dar acumularea ulterioară de material lemnos produce în timp un tronson foarte lung ce permite recoltarea de cherestea curată.

Enfin, eu am ales trei bucăți, mult peste necesarul real de aproximativ 2950 mm (două laturi de 675 mm și două de 800 mm) fiindcă materialul potrivit s-a dovedit greu de găsit. Bucățile cu densitate mai bună, adică acelea cu inele anuale mai dese, aveau adesea nodurile plasate exact unde nu trebuia.

Am tăiat până la urmă componentele laterale din cele mai dense două bucăți și cele orizontale din ultima rămasă, iar după ce le-am rindeluit pentru a putea fi îmbinate cât de cât precis am ajuns la o secțiune de 75x37mm, întrucât una avea o abatere măricică și toate au trebuit să urmeze exemplul dânsei.

Le-am îmbinat confecționând manual câte un cep și-o scobitură pentru fiecare colț. Mortise and tenon, dacă sunteți mai cosmopoliți. Este una din lucrările ce demonstrează că lemnul de pin (și de rășinoase în general) nu e mereu taman ușor de lucrat și te ajută - pentru moral - dacă deții un repertoriu din operele celor mai străluciți birjari ai țării.

Problema de căpătâi este că fibra pinului, vădind o divină lipsă de politețe, nu se taie decât la început, apoi mai degrabă se comprimă pe măsură ce avansezi cu dalta în adâncime. Iar dacă lemnul este crescut rapid, problema e cu atât mai pregnantă, întrucât vinovată e chiar natura ofticoasă a lemnului primăvăratic.

Odată comprimat suficient, mai avansează dacă poți. Astfel că, după câteva teste - utile și pentru îmbogățirea repertoriului de formule adresate neantului - am găsit o modalitate de-a coborî cât s-a putut acționând dalta ca o rindea, ghidată tot de ciocan, cu tăișul în jos. Apoi am coborât din ambele părți, oblic, formând un V în mijloc, iar dinspre laturile acelui V am plecat înapoi spre capetele scobiturii.

Rezultatele sunt rezonabile, adică s-au potrivit bine, pereții nu sunt exagerat de comprimați și sunt chiar și estetice, dată fiind ușurința cu care se vatămă pinul, deși estetica este aici mai mult o chestiune de mândrie de împărat roman decât de reală importanță, căci scobiturile nu se văd odată cadrul asamblat.

În contrapartidă, rindeluitul pinului este mereu incredibil de satisfăcător și răspândește un plăcut miros de fiecare dată. Ah, apropo de rindeluit - înainte de-a le asambla, am fălțuit laturile de sus și de jos astfel încât să pot monta la liber mai apoi scândurile riflajului.

Aceste scânduri le-am tăiat late tot de 75 mm cu distanța de 35 mm între ele. Fiindcă spațiul disponibil nu s-a împărțit exact la aceste două module, mi-a rămas în centru un spațiu mai mare decât 75 adunat cu 2x35. Deci puteam ori să păstrez lățimea scândurii, ori să păstrez măsura luftului. Am testat mai întâi cu lufturi egale și mi s-a părut îndeobște o cutezanță ridicolă, deci am mers pe prima variantă.

Pentru a le monta pe cadru le-am chertat pe acel falț prin tăierea manuală a unui mic contra-falț, apoi lipite, apoi fixate cu niște cuișoare de tapițerie. Cum n-am vrut luft chiar lângă cadru, am plecat cu scânduri lipite direct, ceea ce mi-a ușurat distribuția spațiului excedentar amintit mai sus. Mai mult, scândurile laterale au și rol de a întări conexiunile dintre laturile cadrului, căci sunt lipite de acesta prin intermediul a trei biscuiți fiecare.

Dar, și aici e un mare dar, cadrul trebuia să permită și vizitarea în spatele său, lăsând drept urmare elementul central nelipit. El a rămas detașabil, mecanismul de fixare fiind doi banali magneți de uși de mobilier.

Una peste alta, două săptămâni cinstite de muncă și mai rămânea doar rezolvarea conexiunii dintre cadru și fiecare din corpuri. Am ales aici cea mai simplă și mai rudimentară soluție: câte trei șuruburi M8 cu cap hexagonal pentru fiecare conexiune, trecute prin găuri lărgite la 12 mm, cu șaibe cauciucate și piulițe normale pe partea opusă (și ele interfațate de câte o asemenea șaibă).

Șaibele de care vă zic sunt de fapt din acelea cu membrană EPDM, folosite la montarea șuruburilor pentru acoperișuri. Ele au o formă tronconică, nu-s plate, astfel încât șurubul, presându-le, forțează membrana în jurul său și ținând astfel, speră proprietarul, apa la distanță.

Membrana rămâne utilă și-n afara scopului său originar: nu comprimă decât foarte puțin fibrele moi ale pinului, iar, în lipsa unui dinamometru și a unei vieți interioare mai echilibrate, șaiba devine martorul tău de strângere.

Grosimea materialelor mi-a permis totuși câteva jocuri din încheietură, forând câte o cupă standard de balama, adică de 35mm, pentru a ascunde capătul de șurub de o parte și piulița de cealaltă și pentru a permite montarea unor măscuțe făcute pentru acest gen de orificii, lăsând la final cu greu să se întrevadă existența unor puncte de legătură.

Și, în sfârșit, o ultimă chestiune: pentru că nu m-a făcut mama cu trei tentacule de caracatiță elvețiană pe post de mâini - una pentru a ține cadrul la montaj, alta pentru a roti capul șurubului și a treia pentru a ține piulița - am montat o piuliță din aceea cu gheruțe pe fiecare gaură cu scopul de-a mă ajuta la calarea inițială a cadrului: apropii corpurile, montez rapid șuruburile cât să nu cază cadrul, îl poziționez apoi la locul lui final și montez piulițele normale.