Kontesh - Notițe de lucru (I)

Oamenii au avut - de când există oameni pe Pământ - o relație cu totul și cu totul deosebită cu timpul. Faptul că suntem eterni și totuși strâns limitați de constrângeri ostile cred că șade-n miezul istoriei noastre temporale mai degrabă zbuciumate.

Îmbrăcând diverse haine, paradoxul scoate capul iar și iar în registre culte, științifice, dar și populare, din care putem aminti frumoasa sinteză mai degrabă poetică din basmele noastre - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (dați-i încă o șansă cu mintea destupată, apoi aprindeți o lumânare pentru Ispirescu).

Religia sugerează că singura scăpare este credința. Precum lt. Valeris, veți întreba: Faith?

Spock: History is replete with turning points, Lieutenant. You must have faith.
Valeris: Faith?
Spock: That the universe will unfold as it should.
Valeris: But is that logical? Surely we must...
Spock: Logic, logic and logic. Logic is the beginning of wisdom, Valeris, not the end.

Într-adevăr, nu este logic. Dar este necesar. Fără un dram de credință că lucrurile se vor așeza, timpul nu mai are răbdare cu nimeni, iar viitorul, fiul acela de împărat mereu chemat să-și împlinească menirea, rămâne suspendat între intenție și catastrofă.

Cred că ce vreau să zic luând-o așa mai pe la Sighet e că mai acuși se face anul de când m-am apucat de biroul meu. De fapt, de spațiul de lucru din care biroul e cea mai semnificativă componentă.

Parcă nu-l mai vedeam terminat și, dincolo de faptul că două luni l-am pus totuși pe pauză pentru a construi pătuțul băiețelului meu, a mers lent și pentru că, de fiecare dată când m-apucau bâzdâcul și nerăbdarea, în loc să mă grăbesc, ca un mic joc al spiritului, încetineam.

Per total, a fost o idee bună, temporizarea mi-a permis să găsesc pe parcurs soluții mai bune decât cele cu care plecasem la drum sau soluții ce încă nu existau, speranța fiind ca mersul lucrurilor să releve o cale.

Ca de obicei, am început cu o simplă schiță de mână și o idee generală. Astfel, urma să fie un ansamblu din patru piese - două corpuri, un ceva de legătură între ele și blatul. Elementul de legătură era o necunoscută, blatul se impunea de la sine împărțit în două, altfel noroc bun la transport! Cum anume să fie îmbinate jumătățile încă nu știam.

Cât despre corpuri, ambele ar fi urmat să aibă o zonă liberă și deschisă-n partea de sus. Cel din stânga trebuia să găzduiască unitatea calculatorului (deci avea nevoie de un compartiment separat și aerisit) și un dulap simplu cu o poliță reglabilă. Cel din dreapta, afară de zona liberă, a fost tocmit cu trei sertare.

Mai jos aveți schema de principiu. A fost greu de respectat o proporție canonică, așa că per total avem de-a face cu un compromis. Poate că sunt prezumțios, dar aspectul vizual rezultat în practică este foarte reușit, deci compromisul nu cred că-i nici pe jumătate rău.

În practică am deviat de la dimensiunile respective în câteva puncte minore. Bunăoară, corpul din stânga a fost scurtat cu 36mm pentru că exista riscul să nu-mi ajungă materialul pentru blat suficient cât să degajeze satisfăcător gabaritul biroului. Adâncimea este, apropo, 500mm fără grosimea panourilor ce închid corpurile-n partea din spate, acelea fiind aplicate nu încastrate. Cu alte cuvinte, adâncimea netă este 518mm.

Carcasele sunt, cu excepția acelor panouri, confecționate din panouri din lemn de pin groase de 24mm. Spre deosebire de materiale precum placajul din furnire lipite perpendicular ori MDF-ul, aceste materiale intermediare pot avea deviere destul de mare față de grosimea nominală (chiar și 1mm, deși mai rar) și necesită nu doar o aclimatizare temeinică, ci și potențiali pași pregătitori.

În cazul meu, stând aproape un an în camera de lucru, au fost în adevăratul sens al cuvântului aclimatizate: adică au prins câte un anotimp din fiecare. Problema a fost, fiind ținute nu tocmai corespunzător, că unele au tras umezeală pe o față mai mult decât pe alta (ori o față s-a uscat mai mult decât cealaltă), deci au prins curbură. Din fericire, nu s-au răsucit.

Detalii mai multe puteți citi aici, unde am lucrat la fratele său, Le Pisillique, un dulap pentru sufragerie, dar, pe scurt, am urmat aproape aceeași procedură cu mențiunea că, la o lățime aproape dublă, procesul a reclamat mai mult timp și la final unele suprafețe au fost chiar mai ondulate, defect atenuat semnificativ abia după o șlefuire convingătoare cu coală de 80. Fiind pin, deci se mușcă ușor din el, am dat șlefuitorul pe treapta mediană (3/6 în cazul meu).

Apoi am prins panourile două câte două în șuruburi și le-am tăiat la dimensiunile finale. Unde nu s-au putut împerechea pe criterii naturale - cum ar fi lateralele stânga-dreapta - am ales totuși să fie cât mai aproape ca dimensiuni și musai măcar să aibă de-a face una cu alta.

Îmbinările între ele au fost tăiate manual, cu câte o rindea specializată: canelurile din laterale, fălțuirea polițelor structurale, canelurile pentru plinte, fălțuirea plintelor etc. Nu doar că este mai curat, dar, întâmplător, este și mai optim căci o rindea de mână e mult mai ușor de poziționat decât o freză pe șină.

Nodurile m-au încetinit oarecum, deoarece, pentru a ascuți lama rindelei mai rar, ciopleam punctual în ele cu dalta câte 3-4mm odată, iar lama practic le sărea. Nu este musai necesar, mai ales dacă pleci cu marginile delimitate de mână de la început, pe conturul stabilit de crestatorul rindelei (doi pinteni ce sunt plasati în avans de lamă, cu rolul de a reteza fibrele înainte de a fi ridicate de lamă - utili atunci când tai perpendicular pe fibră ca aici).

Teoretic, se puteau îmbina exclusiv prin șuruburi, însă caracterul lor vălurit nu a putut fi complet eliminat. Dacă am reușit să duc canelurile și falțurile la aceeași adâncime a fost doar grație uneltelor de mână căci, fiind mici, s-au mulat pe variațiile de planeitate.

Revenind, având acele caneluri mi-a permis să ancorez toate piesele astfel încât să aibă o conduită cât de cât normală și să facă de-o piesă finală coerentă. În final, evident că am folosit și șuruburi pentru a putea alinia mai bine și lateralele: fiind șuruburi cu filet parțial, acestea strâng foarte frumos piesele împerecheate.

Totuși, freza mi-a fost utilă în câteva puncte foarte importante: în cele două câte două decupaje în partea de jos a lateralelor, pe unde urmează să fie expuse pârghiile de reglare ale picioarelor, gurile de aerisire din peretele exterior al compartimentului pentru calculator ori teșirea muchiilor interioare după asamblare.

Gurile acelea de aerisire sunt frezate cu un cap Forstner pentru balamale și le-am trasat bătrânește pe o grilă parțială cu pasul de 75mm, punctată cu un divizor de scală. Cum nu am avut un spațiu multiplu de 75, a trebuit să aleg doar o parte din acele puncte și să îmblânzesc întâlnirea dintre găuri și suprafață teșind de jur împrejur cu un cap de frezat la 45 de grade.

Fiind încă împerecheate, în vreo două rânduri am mușcat din panoul de dedesubt. Futu-i, bagă-i, scoate-i, dar, în loc să-mi bat capul să le repar carotând profile pe măsură, am dat înainte cu duma și am făcut două găuri complete și-acolo, aducând mai degrabă ca o excentricitate intenționată decât ca o buleală cosmică.

Dar ideea cu teșirea interioară a fost bună, deci am aplicat-o și decupajelor inferioare, mai ales că acolo a fost nevoie de o consistentă muncă manuală cu dalta și rașpila pentru a lega cele două găuri de 35mm ce le compun: pe o delimitare dreptunghiulară cu latura mică de 35mm am găurit tagent câte una în fiecare extremă, apoi m-am ghidat de laturile tangente de sus.

Odată toate acestea tăiate, am desperecheat piesele, am astupat cu cepi din același material urmele de șuruburi, le-am șlefuit până la 220 pe fețele interioare și le-am asamblat. Dată fiind existența acelui blat, nu a fost nevoie ca partea de sus să fie închisă, montând în schimb câte trei grinzi paralele, cu aceeași orientare a fibrei, având două roluri precise:

• să ofere rigiditate suficientă cât să pot apuca fiecare corp de ele fără să-mi fac cruce cu limba

• și să primească blatul fără a-l forța să trăiască împotriva firii, motiv pentru care fiecare are o serie de găuri supralărgite cu 4mm față de grosimea axului șuruburilor.

Polițele transversale le-am făcut mai late cu aproximativ 1mm, după montaj atârnând mai mult sau mai puțin jumate de-atât de o parte și de alta. Cu o rindea de mână, apoi, le-am adus la cotă, lăsând în urmă o îmbinare curată și plăcut uscată.

Ca ultim pas, am tăiat o gălăgie de cepi prin care am astupat găurile șuruburilor. Am renunțat la a zencui lemnul pentru a face loc capetelor, întrucât singura modalitate de-a le masca este cu chit, iar chitul prezintă neajunsul major de-a lucra diferit sau deloc față de lemn, deci poate rămâne mândru ori timid relativ la suprafață.

În schimb, forez câte un locaș cilindric unde încap cepi pe măsură. În engleză se numește counterbore. Acea adâncitură poate fi făcută cu un burghiu simplu sau cu unul special ce are o puță de ghidaj în cap. Acea puță merge pe urmele găurii pilot destinată șurubului, iar cele două ies concentrice (acu de, după mâna fiecăruia).

Pentru cepi există de asemenea capete speciale ce pot fi montate pe banala bormașină de mână. Există fel și fel de produse, însă metalurgia bună este de obicei scumpă și te costă puțini nervi. Cea rezonabilă e ieftină, dar îți scoate peri albi.