Poate ții minte din edițiile trecute (aici și aici) că lucrez la o carte care îmbină aventura unor sute de kilometri parcurși în natură cu rucsacul în spate, cu multe lucruri pe care caut să le înțeleg despre mine, mai ales în contextul ultimilor ani: pandemie și epoca marilor demisii, război, crize politice, austerități, individualism generațional, negăsire generală de loc și o nevoie acută de natură ca depanator universal.
Am ajuns pe la jumătate cu scrisul și pot să spun că e un proces care implică deopotrivă procrastinare, plâns, judecată de sine și multă singurătate. Ignorând detaliile astea, mă bucură enorm că fac asta. Sunt mai multe lucruri pe care aveam nevoie, probabil, să mi le recunosc în scris – singurul mod coerent în care știu să mă exprim – și să le dau lumii ca să încep un proces de pace cinstit. Sunt convinsă că o să te regăsești în cel puțin o dilemă interioară de pe-acolo, așa că țin pumnii ca măcar un rând viitor să te facă să te simți mai puțin singur(ă) și să îți dea un pic de speranță că putem depăși lucruri, că e și bine în lume.
Când e fără plâns și fără certuri cu o pagină goală, scrisul devine și distractiv — mai ales când ajung să scriu despre fecale.
Recent, am ajuns într-un punct al poveștilor în care mă trezesc, ca oricare altul, în mijlocul pădurii, că mă trec toate nevoile fiziologice ale pământului. Mi s-a întâmplat pe drumul ăsta să mă „prindă” cineva dintr-o mașină, pe un forestier, în timp ce făceam pipi. Nu mă mai umpluse nimeni de praf de peste o oră, dar cum m-am decis să-mi dau pantalonii jos, legile clasice ale lui Murphy. Nu știu dacă m-am mai simțit în halul ăsta de rușinată în viața mea, deși apucasem cât de cât să-mi trag pantalonii înapoi, înainte să mă depășească. Dar am simțit o privire judecătoare dinăuntru. Mai era și un forestier care ducea și către o mănăstire. Am încercat să uit tot episodul — cum îmi spuneau niște olandezi tineri cunoscuți într-un camping pe Via Transilvanica, sunt probabil oameni pe care n-o să-i mai vezi vreodată în viață.
💩 De-aici, în același camping, am dat-o cu ei într-o discuție savuroasă despre cum să-ți faci toată treaba, mai ales aia groasă, confortabil în natură. Eu am realizat că nu mă gândisem niciodată la confortul propriu-zis. Doar să fiu ascunsă, când se poate (din fericire, doar la pipi fusesem surprinsă pe drum), și să acopăr totul. Nu m-am gândit că mă pot ține de trunchiul unui copac în timp ce mă las pe vine și că poziția asta se și numește, clasic, the pole dancer. Sau să scanez zonele cu frunze absorbante, nu colțuroase, sau uscate (sau urzici). Acum, depinde și de cât timp îți dă corpul pentru căutări.
🏕️ Dar dincolo de poziții pentru care găsim tutoriale întregi, nu am dat mare atenție subiectului fecale umane ca potențial impact asupra mediului. Ele pot naviga pe râuri după furtuni sau topirea zăpezii, afectând calitatea apei. Mai mult, contaminarea cu materii fecale umane este o problemă de sănătate publică. Cercetările arată că, afară, agenții patogeni din fecalele noastre pot rămâne activi și peste un an – adică deșeurile de astăzi pot provoca boli gastrointestinale și alte afecțiuni pentru viitori drumeți.
⛰️ Acum înțeleg mai bine și de ce Nepal le spune sutelor de mii de turiști care vin spre Everest să bring back the poop. Într-o zonă protejată, dar populară din Colorado, SUA, este aceeași cerință. Marile trasee de thru hike precum vestitul Pacific Crest Trail din SUA, de mii de kilometri, avertizează montaniarzii să bring musai a poop kit – și sunt zone în care rangerii te verifică.
🥾 Acum, revenind cu picioarele la noi, Via Transilvanica nu e un thru hike pe care nu dai de civilizație o săptămână, dar sunt anumite pasaje în care ai 2-3 zile fără semnal și fără sate (sau cu sate pustii). Nici pe Camino de Santiago, din care Via s-a inspirat, nu există un regulament clar pentru managementul de fecale, deși e un traseu ultra circulat între Spania, Franța și Portugalia. Asta pentru că toți încearcă să-și faci treaba la pensiuni sau hosteluri, la sosire sau plecare. În cazul Camino, ai și multe opțiuni de ușurare pe drum (cafenele, restaurante de prânz), însă pe Via rar găsești toalete la magazinele sătești la care te oprești în mijlocul zilei.
🏃♀️ Una peste alta, câteodată corpul vrea când vrea el, nu când îi spui tu. Și când corpul vrea, nu prea te mai poți concentra la altceva. Și chiar dacă munții noștri nu au încă un flux copleșitor de turiști, încât să alunecăm în propriile fecale pe poteci, sunt niște lucruri pe care le putem controla, dacă vrem să fim mai multe zile într-un parc național sau pe un segment mai remote al Via Transilvanica.
🕳️ Lopățica de fecale e cea mai importantă dintr-un kit dedicat. A fost creată în spiritul Leave No Trace – un set de principii pentru un minim impact asupra naturii – și are mai puțin de 100g. Primul pas este să sapi o groapă mică (cat hole), cam cât lungimea palmei, să pui excrementele acolo și să le îngropi. Dacă nu apuci să sapi înainte, poți îngropa soldățeii și retroactiv. Știam de mult timp de lopată, dar recunosc că nu mi-am bătut niciodată capul să muncesc și la treaba asta. Să acopăr cu frunze la suprafață părea de ajuns.
💩 Dar uite că nu e. Ajută să ne oprim într-o zonă în care chiar putem săpa în pământ. Un sol umed ne va indica faptul că acolo se vor descompune fecalele. Asigură-te și că te afli la niște zeci de metri distanță de orice sursă de apă, potecă sau loc de campare, pentru a evita contaminarea apei și a reduce probabilitatea ca altcineva să dea peste deșeurile tale. Un tutorial eficient pentru săparea gropii găsești și aici.
🔴 Știința ne ajută și prin tabletele astea fungice care ar grăbi descompunerea fecalelor (de aruncat la mix, în groapă). Știu că sunt cam SF pentru noi, dar e bine de știut că am avansat până aici cu cercetările și că sunt nișe întregi, atât business, cât și știință, care își dedică timp pentru problema asta.
🥀 Există și locuri în care e dificil să sapi o groapă – poate sunt stânci sau solul e înghețat, mai ales dacă vorbim despre zone alpine, cu floră precară sau cu sol arid. Fix dintr-un astfel de loc e recomandat să luăm și să sigilăm fecalele într-o pungă, tocmai pentru că natura e, probabil, mai sensibilă acolo. Dacă vorbim și de animale, patologi în faună sălbatică au arătat acum mai mulți ani, că moartea mai multor capre sălbatice din Rocky Mountains, SUA, spre exemplu, putea fi legată și de fecalele umane de pe munte.
👝 Avem și aici o întreagă industrie: pungi speciale pentru transportarea fecalelor noastre, cu straturi duble, etanșeitate și geluri care țin mirosurile la locul lor. Pe numele lor WAG Bags (care vine de la „agregarea și gelificarea deșeurilor”), dezvoltate chiar în colaborare cu NASA. Și da, există și topuri de mai multe branduri de pungi pentru excremente umane, în funcție de preț, greutate sau locul în care sunt mai utile (la cățărat, în camping etc.).
💩 Dacă terenul nu permite îngropare, o variantă românească de bun simț – asta pentru că nu prea se găsesc la noi pungile cu pricina – ar include mai multe straturi de pungi cu zip lock (până la prima pubelă sau toaletă). Poate te scârbește ideea de a-ți purta excrementele în rucsac (abia își poartă unii conservele goale înapoi, știu). Dar jurnaliștii de la The Conversation întreabă bine – dacă ai un câine, nu faci pentru el același lucru?
🧻 Am lăsat pe final vedeta ecuației – hârtia igienică. Se descompune și ea, în funcție de consistență, în câteva săptămâni sau câțiva ani, deci poate fi aruncată în groapă, lângă fecale. Șervețelele umede sunt păcătoase și sunt un dușman confirmat pentru mediu, nu se descompun. Dacă te ștergi cu astea oriunde, dânsele vin cu tine în punga dedicată, obligatoriu. Poate dacă găsești niște frunze absorbante în jur, nu mai e nevoie să scoți nici hârtia, nici șervețelele umede.
👣 Pe oriunde mergi, e important, de fapt, să-ți faci prezența simțită cât mai puțin. Cât din filosofia Leave no Trace poți aplica? Ideal, îți faci nevoile în civilizație, la început sau final de zi. Dacă nu ajungi la bude mai multe zile, sapă o groapă unde poți, astupă bine, ideal ia după tine hârtia folosită. La diaree cred că se împute orice proces. Poate de dezbătut asta la bere, mai bine fără mâncare în față. Dar începem și noi exercițiul de unde putem.
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.