Ce am citit în iulie (2026)

S-a scurs și a doua lună de vară, dar nu fără lecturi inspirate. Așa ca hai să vorbim despre asta!

• Dar nu înainte de a vă recomanda și interviul meu cu Nick Bradley de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (autorul romanelor Pisica și orașul și Patru anotimpuri în Japonia, apărute la noi în traducere la Humanitas Fiction). Interviul a apărut în Subversiv: „M-am gândit constant că nu vreau să fac o grămadă de joburi pe care le-am făcut, dar că sunt temporare până devin scriitor full-time – și asta m-a ajutat mult în scrisul meu”. Cu Nick Bradley am vorbit atât despre scris, despre traducere (a tradus de curând Eu, motanul de Natsume Soseki), cât și despre literatura japoneză și influența filmelor lui Ozu în ultimul său roman. Un dialog util pentru cititori și pentru scriitori. :)

Ce am citit în iulie:

#roman

Bildungsroman sub formă de jurnal

E cartea pe care v-am propus s-o citim împreună în iulie și s-a dovedit a fi o alegere excelentă. E un amestec de Jane Austen și Charlotte Bronte la 1934: Cassandra, o adolescentă de șaisprezece ani care trăiește într-un castel ruinat alături de familia ei și scrie un jurnal despre asta. Mi-a plăcut grozav și deși e considerată young-adult, mi se pare potrivită pentru diverse vârste. Am scris mai multe despre asta în newsletterul asociat, așa că nu mai reiau.

But words are very inadequate – anyway, my words are. Could any one reading them picture our kitchen by firelight, or Belmotte Tower rising towards the moon-silvered clouds, or Stephen managing to look both noble and humble? (...) When I read a book, I put in all the imagination I can, so that it is almost like writing the book as well as reading it – or rather, it is like living it. It makes reading so much more exciting, but I don’t suppose many people try to do it. I am writing in the attic this afternoon. (The Sixpenny Book)

A apărut la editura Art, tradusă de Laura Ciobanu. Eu am citit-o în engleză (I capture the castle)

Roman psihologic cu ambiguitate morală

În iunie am citit primul volum din Rădăcini și în iulie i-a venit rândul celui de-al doilea. Dacă primul mi s-a părut că a avut și anumite inconsistențe (ce au ținut pur și simplu de plot și de consecvența personajelor, cât și de cronologie - toate raportate la cărțile anterioare), al doilea volum nu mi-a mai dat neapărat senzația asta și a închegat și anumite lucruri care erau discutabile în primul. La final, a fost extrem de satisfăcător să fi citit și al patrulea roman din ciclul familiei Hallipa. Îmi doresc foarte mult să citesc și Străina, care cred că e mai greu de procurat – aparent e cartea care închide acest ciclu. Voi continua să citesc și alte cărți de Hortensia Papadat Bengescu. Îi ador ambiguitatea morală, analiza psihologică a personajelor, modul în care întoarce totul pe dos și folosește teme inconfortabile ca boala și degradarea morală pentru conturarea poveștii. E o maestră!

În al doilea volum din Rădăcini învățăm mai multe despre Nory Baldovin pe măsură ce se schimbă și se maturizează ea însăși. Obsesia pentru sora ei, Dia, atinge apogeul tocmai pentru a ajunge și pe un plan al egalizării. Au fost pasaje greu de privit pentru că eu, în naivitatea mea bizară, credeam că Nory va rămâne cumva un personaj oarecum obiectiv, care nu va fi atins de intervențiile complexe ale autoarei. Bineînțeles că m-am înșelat și cel puțin o dată a trebuit să se târască și ea în subsolurile propriei mizerii, de unde a ieșit cel puțin șifonată (mă refer în special la „aventura” ei cu Coti Pascu). Ce mi se pare foarte interesant e că Papadat-Bengescu a creat un personaj pe care astăzi l-am defini în termeni progresiști la capitolul identitate de gen. O descrie adesea ca neînțelegând universul feminin și fiind băiețoasă, dar în același timp nu poate face parte cu adevărat nici din acest cadru. Mi s-a părut un personaj adesea fluid, care învață să facă parte dintr-o categorie, totuși nu fără a opune rezistență și cu un aport personal destul de mare asupra perspectivei sinelui. În sensul în care se vorbește astăzi despre faptul că ne naștem cu un anumit sex și începem să ne definim genul fie prin revoltă, fie prin acceptarea convențiilor sociale prin care „învățăm” să fim x sau y. Se vede excelent asta în evoluția lui Nory Baldovin și este și HPB foarte avansată în gândire și presupoziții. Și nu doar din punctul ăsta de vedere. Prin intermediul Madonei, soția doctorului Caro, care trece prin niște hemoragii aparent oribile și are un caracter puternic, uneori isteric, avem ocazia să citim un pasaj chiar și despre menstruație. E foarte nimerit că a devenit detaliat acest lucru tocmai aici, în povestea lui Nory care simte că-i sunt ascunse toate secretele feminine, atitudinile subtile, cât și înțelegerea primară a ceea ce înseamnă să fii femeie (un motiv pentru care i se subliniază, nu neapărat foarte subtil, frigiditatea – printr-un scurt episod în care apare, aproape ca o străină, doctorița Lina Rim).

Aneta Pascu care fusese kriptonita mea în primul volum are o revendicare morală neașteptată: înnebunește de-a dreptul și trece printr-un accident oribil care implică confuzie și aruncatul voluntar dintr-un tramvai în mers. Nu pot să nu subliniez dezamăgirea pe care am simțit-o pentru destinul Anetei. Nu că aș fi vrut să decadă, dar avea totuși toate însemnele unui declin moral greu de privit, pe care HPB l-a ambalat într-o rătăcire a minții și un incident nefericit care (poate) îi va dicta viitoarele alegeri (de care totuși mă îndoiesc). Importanța ei ca simbol are mai multă relevantă în primul volum. Aici am citit și un pasaj perfect stilistic (o pagină întreagă, las mai jos lectura ei într-un video) unde autoarea parcă e scoasă din filmul lui Kar Wai Wong, In the mood for love. Ceea ce m-a făcut să-mi amintesc și că tocmai astfel de pasaje și descrieri ingenue mi-au hrănit obsesia pentru autoare în aceste 5 luni de când am început s-o citesc. Oricum, nu pot s-o recomand suficient.

Adevărul nu subzista masiv, ci numai parcelat: sunt porții de adevăr, felii, grăunte, pulbere... atitudini ale adevărului. Adevăr de față, de profil, de trei sferturi... Dacă adevărul e lumină, lumina e gradată, nuanțată, voalată, ambuscată. (68)

Fata avea imaginație, nu însă imaginație bolnavă... Nimic dubios, numai inconștiență și plăcere de a improviza cu materialul avut la îndemână. (314)

Eu am citit o ediție veche de la editura Minerva, Biblioteca pentru toți.

Roman epistolar

Începusem să văd cartea asta peste tot, așa că abia așteptam s-o citesc și eu – fusese foarte lăudată în cercul meu de cititori și eram curioasă. Dar am avut grijă să nu mă duc cu așteptări uriașe la ea (încerc să fac asta conștient ori de câte ori se poate, e cel mai onest și cel mai eficient pentru o întâlnire cât-de-cât prielnică cu orice carte). Am fost cucerită instantaneu, mi-a plăcut grozav și cred că este și o carte foarte potrivită pentru vară. Nu pentru că ar fi neapărat genul de lectură ușoară ca subiect (ca stil te prinde imediat și curge foarte repede totul).

E vorba despre o doamnă în vârstă de șaptezeci de ani, fostă grefieră, care scrie scrisori. Acesta este modul în care ea comunică cu ceilalți oameni, atât cu apropiații, cât și cu străinii. Are o corespondență stufoasă, întinsă pe parcursul acestor ani întregi, din adolescență și până la bătrânețe. Le scrie atât scriitorilor, decanei facultății la care vrea să participe la niște cursuri de literatură, fratelui ei, unui angajat de la o companie care se ocupă de arborele genealogic și găsirea rudelor pierdute prin analizarea ADN-ului și așa mai departe. Tot ceea ce știm despre această poveste o aflăm din scrisorile pe care le trimite și cele pe care le trimite. Vom descoperi treptat că are și niște scrisori începute, netrimise, către Mânzul. Ne vom da seama destul de repede despre ce e vorba, ceea ce ne va pregăti pentru ce va veni mai târziu, să aflăm motivul pentru care Sybil a fost distrusă. E vorba despre pierderea unuia dintre copiii săi (în această notă corespondează inclusiv cu Joan Didion).

Mi s-a părut o care extrem de închegată și am iubit stilul epistolar. Tonul scrisorilor este diferit, în funcție de cine le scrie și mi s-a părut perfect cum a făcut trecerea de la una la alta. Presupun că nu e neapărat ușor să schimbi tonul într-o scrisoare, poate că într-un fel e chiar mai dificil decât a scrie un personaj în mod clasic, a-l descrie sau a-l reprezenta prin anumite gesturi și interacțiuni. Aici ajungi să cunoști personajele doar prin modul în care scriu și, mai exact, prin care îi scriu lui Sybil, ceea ce înseamnă că oricum noi vom cunoaște doar această față a lor și nu vom ști cum sunt în rest (foarte ilustrativă pentru asta este chiar Fiona, fiica lui Sybil).

Un roman epistolar reușit, pe alocuri m-a sfâșiat, mi-a venit s-o citesc dintr-o suflare și așa rigidă cum este uneori Sybil, mi-a fost extrem de dragă. Am devenit chiar nostalgică la un moment dat, dorindu-mi cu ardoare să mai am și eu cui să scriu scrisori și să pot să relaționez cu ceilalți prin asta. Mai ales azi, când parcă realitatea s-a rupt în două din pricina AI-ului și eu mă număr printre cei cu adevărat obosiți: nu neapărat de ascensiunea inteligenței artificiale, cât de fascinația pe care o arătăm față de acest proces, cu un dezinteres selectiv pentru criza climatică și pentru integritatea muncii creative din punctul acesta de vedere. E ca o gură de aer proaspăt cartea asta din acest unghi.

Și, vă mai las cu un detaliu tulburător, pe care-l aflați destul de repede în carte: Sybil orbește. Toată viața ei a știut să comunice doar prin scrisori. Și e pe cale să n-o mai poată face. M-a înspăimântat de-a dreptul.

În sfârșit, luni dimineață pe la zece, zece și jumătate, Sybil Van Antwerp se îndreaptă spre biroul ei cu cana de ceai Irish breakfast cu lapte. Patul e făcut, vasele sunt spălate și se usucă pe un șervet lângă chiuvetă, plantele au fost udate, rafturile, șterse de praf. (...) Ordonează pixurile din suport. Își numără timbrele. Examinează teancul cu scrisori primite cărora încă nu le-a răspuns (...). Sybil este mamă și bunică, divorțată, la pensie, după o carieră proeminentă în drept, toate lucrurile acestea sunt în jurul ei, dar corespondența...

Miercuri e la fel.

Și vineri.

Și sâmbătă.

Luni dimineață, pe la zece, zece și jumătate, Sybil Van Antwerp se așază din nou la birou. Corespondența este modul ei de viață. (9-10)

A apărut la editura Litera, tradusă de Andreea Năstase.

Roman feminist-activist

De ce urâm bărbații e un roman feminist-activist despre o fată care merge la terapeut din pricina urii (chiar dezgustului) față de bărbați. Cartea e compusă aproape în întregime din dialog, cu mici părți descriptive. Sara îi povestește terapeutei trecutul ei și episoadele de hărțuire și agresiune: fie stradală, la locul de muncă, la clasă, la școala de șoferi, în relații, de către prietenii iubitului și așa mai departe. Ce mi s-a părut cu adevărat tulburător la cartea asta a fost faptul că nici măcar una din secvențele povestite aici nu mi s-a părut surprinzătoare. Dar nu la modul în care nu am fost șocată de ce am citit, ci pentru că pe toate le-am mai auzit. Pe unele le-am trăit chiar eu, pe altele le știu de la prietene și de la diverse cunoștințe care au trecut prin ele, pe altele le-am văzut cu ochii mei (ca de exemplu: laptele de la școală aruncat pe fete, direct pe fețe de multe ori, cu hohote isterice ale băieților, spunând că le-au împroșcat cu spermă). Deci, acestea fiind spuse, cu toate că eu nu pot spune că urăsc bărbații, înțeleg de unde vine fobia personajului. Având în vedere toxicitatea lumii patriarhale în care trăim cu toții, e mai degrabă surprinzător când nu urăști sau nu ți-e frică de bărbați. Realitatea este că încă de când suntem extrem de mici suntem sexualizate și hărțuite într-un fel sau altul, suntem văzute ca obiecte (cel puțin potențiale) ale plăcerii și tratate de multe ori ca atare în diverse cadre sociale. Aici includem și infantilizarea femeilor adulte și tratamentul selectiv în funcție de compania în care se prezintă în societate. Și o să dau un exemplu pentru ilustrare: nu o dată am fost atinsă de bărbați în public (supermarket, autobuz) când eram singură, mi-au pus mâna pe talie și m-au strâns ca să-și „facă loc” să treacă pe lângă mine. Asta nu s-a întâmplat niciodată, în contexte exact la fel, când soțul meu era cu mine. Deci ce este cu adevărat tulburător la cartea asta e că prezintă o realitate a societății patriarhale cu care cred că, indiferent de concluzie, orice femeie se confruntă. Că dorește sau nu s-o vadă din această perspectivă, e altă treabă: multe spun că n-au fost afectate de asta și „așa sunt băieții/bărbații”, ceea ce eu cred că este un efect al societății patriarhale care duce la pick me și misoginie internalizată. Și ironic este că astfel de perspective duc uneori și spre misandrie sau spre scuzarea comportamentelor bărbaților pentru că ei „atât pot”, de parcă nu ar fi ființe umane cu aceleași capacități facultative, instrumentalizându-le apucăturile aberante.

Acestea fiind spuse, eu prefer ca lucrurile să fie mai subtile în ficțiune (cum e Tapetul galben de Charlotte Pernkins Gilman, de exemplu).

Totuși, mai rău decât că urăsc bărbații, mi se pare că este faptul că mă urăsc pe mine, că îmi disprețuiesc trupul. Și asta doar din cauza ta. Tu m-ai făcut să cred că, într-o relație, dacă nu este sex nu este nimic și, dacă n-am chef să mă f*t trei zile la rând, există riscul să fiu înșelată sau chiar părăsită. (101)

A apărut la editura Hyperliteratura. Tot acolo au apărut și Zenobisme și Femei care suferă prea mult, prima carte despre endometrioză din România, de aceeași autoare.

#proză scurtă

Proză scurtă despre emigrare și comunism

Cartea asta începe cu o proză senzațională despre o doamnă în vârstă, medic ieșit la pensie, care e urmărită de o mașină pe șosea: Versiunea externă. Nu pot să explic cât de mult mi-a plăcut prima proză din cartea asta, extrem de vizuală, plină de adrenalină, cinematică, ca o scenă dintr-un film. Nelăsând deoparte nici anumite subtilități care conturează personajul: frustrarea, nostalgia, singurătatea, și plot twist-ul de la final care mai degrabă încarcă lucrurile decât detensionează (și pare să ne spună ceva despre natura umană sau fatalitate). Posibil una dintre prozele mele preferate dacă aș face un top al prozelor scurte care deschid un volum din literatura română contemporană.
Povestirile din acest volum au două tematici mari: emigrarea și comunismul. Prima parte se ocupă mai mult de emigrare, dar bineînțeles pe fondul revoluției și a trecutului comunist, diferențele culturale și incapacitatea adaptării exacte la un alt mediu (păstrând ceva din trecut, înmagazinând noua cetățenie, fiind ceva hibrid, între cele două). A doua parte explorează mai mult personaje care trăiesc în comunism și se confruntă cu dreptatea sau, mai bine spus, absența ei. Mult lucrate, aducând ceva cu proza scurtă americană, Adriana Neagoe trasează o direcție efervescentă a prozei românești. Aduce spații diverse (american, canadian, elvețian) și le modelează într-un anumit tip de „gândire românească”, fiecare personaj păstrând ceva aparent intrinsec din această identitate. Individualitatea fiecăruia e profundă, poate căutată, cercetând câteva clase sociale și divergențele de percepție. Avem o atenție naturală pentru medicină și personaje care profesează într-o ramură sau alta (ginecologie, psihiatrie), pentru copii de emigranți care preiau mai degrabă cultura mediului în care trăiesc, făcând arborele genealogic o chestie aproape fluidă, dar și pentru bătrânețe/îmbătrânire.

O carte foarte reușită, mi-a plăcut mult.

Cu cât se îndepărtează mai mult de casă și de arma pe care ar fi putut-o strânge acum în mână, cu atât mai mult simte că este o ființă compactă, cu mai multe inimi peste tot, pulsând la unison. (13)

„Dacă ar fi văzut-o el cât de sprintenă fusese astăzi în intersecție, ar trata-o ca pe oricare dintre actualii lui prieteni, nu ca pe o bătrână incomodă.” (9)

A apărut la editura Polirom. Am mai citit și Trompa lui Eustachio (Casa de Pariuri Literare) de aceeași autoare.

#teatru

Piese de teatru: comedie/dramă psihologică, sentimentală & de moravuri

Nu mi-am dat seama că nu-l mai citisem deloc pe Mihail Sebastian până acum. Eram absolut convinsă că o făcusem, dar a trebuit să recunosc că mă înșelam. Am început cu Teatru pentru că e cartea pe care am citit-o împreună la Cartex Book Club. Volumul cuprinde patru piese: Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula și Ultima oră. Mi-e greu să spun care mi-a plăcut cel mai mult pentru că fiecare dintre ele a avut părțile sale bune și m-au prins grozav toate patru. Scrie superb Sebastian și abia aștept să-l mai citesc – voi continua, cred, cu Jurnalul.

Jocul de-a vacanța este despre o vacanță la o casă izolată în pădure. Fiecare a venit aici cu un scop precis în minte; unii chiar să se relaxeze, alții să se deconecteze total, iar una să uite ceva, dar nu știm exact dacă e adevărat (de exemplu, să „scape” de o iubire). Ștefan, protagonistul, vrea să scape de rutina vieții din capitală și să nu existe nicio formă de comunicare cu exteriorul, e rigid și face orice să-și țină locul; bineînțeles că se îndrăgostește de Corina cu care are o idilă în această scurtă vacanță.

Ștefan: A! Sigur că da. E un lucru complicat fericirea. Trebuie învățat cu răbdare, cu metodă... Acasă, la București, n-am timp. Am alte lucruri, mai urgente. Nu mai serioase – pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea – dar mai urgente. Însă, aici sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preț. Cu brutalite, dacă nu se poate altfel. Cu grosolănie, după cum ai văzut. Vezi șezlongul acesta? Eu sunt un om care unsprezece luni pe an cedez locul în tramvai femeilor. Ei bine (cu vitejie), scaunul ăsta nu-l voi ceda! (55)

Steaua fără nume e o poveste de dragoste dintre un profesor de astronomie excentric (posibil geniu) și o femeie misterioasă, care apare de niciunde (de fapt, dată jos din tren la stația din localitatea profesorului, pentru că n-avea bilet). Acțiunea începe într-o gară mică de provincie, cu caricatura unui „mare șef” a cărui mentalitate și tipologie o găsim cam prea ușor și astăzi.

Mona: Păcat. Ar fi fost mai bine pentru amândoi. Fiindcă, crede-mă, Grig, eu nu sunt, nu mai sunt femeia pe care o cunoști și pe care ai venit s-o cauți.... Cu mine s-a întâmplat ceva.

Grig: Lasă. Te culci și-ți trece. (212)

Insula este o piesă neterminată despre trei personaje care rămân captive într-un oraș după ce izbucnește un război și trebuie să se descurce fără bani și multă pasiune, o femeie și doi bărbați, ei amândoi îndrăgostiți de ea, ea, o artistă fără bani, mai puțin amorezată de oricare dintre ei (pe care-i privește cu prietenie și bunăvoință, e o femeie de neatins din multe puncte de vedere). Bărbații? Cât se poate de diferiți. Manuel, un banchet cândva de succes, acum cu niște cecuri goale pe care nu le primește nimeni, un bărbat extrem de atrăgător. Bobby, un tânăr fotbalist arogant și plin de sine (și pasiune, presupun), nematurizat.

Nadia: Da. Ți-e foame. Și pentru că ți-e foame, ești trist. Și pentru că ești trist, ești sentimental. (260)

Manuel: Și dacă nu vrei? Și dacă nu mai vrei? Râdeam adineauri de mândria noastră, dar nu te gândești, Nadia, că fără ea s-ar putea... Să nu mai vrem... Să nu mai putem... Sunt lucruri care se îndură mai greu decât foamea. (290-291)

Ultima oră are poate plotul cel mai intrigant, vorbind și despre corupție și ce se întâmplă în afara scenei publice: un profesor de istorie dă de belea, doar pentru că e persoana nepotrivită la locul nepotrivit. A scris un articol despre Alexandru cel Mare care a fost publicat, aparent din greșeală, în ziarul Deșteptarea (un cotidian, în loc de revista de istorie monotonă la care trimisese articolul). Lucrurile devin cu adevărat dezastruoase pentru că se pare că articolul a avut mai multe erori, pe care domnul profesor le vrea corectate, din jenă. Aflăm curând că acele greșeli, intenționate sau nu, ale cui? Nu se știe, sunt de-o importanță crucială pentru că dau în gât afacerea unui mare industriaș (cu stofă de politician pe sub mână). De aici intervine ridicolul, șeful ziarului vrea să afle despre ce e vorba ca să-l stoarcă de bani pe industriaș, industriașul încearcă să-i cumpere și pe șef și pe profesor, cumpără tipografia de pe o zi pe alta ca să nu aibă Deșteptarea unei să publice ziarul a doua zi... Și toate astea se desfășoară în fața profului de istorie care nu înțelege nimic, dar absolut nimic din tot ce se întâmplă. Situația e salvată de o femeie, studenta Magda, care împărtășește pasiunea pentru Alexandru cel Mare, mai puțin viziunile (chiar eretice, ar zice ea) ale profesorului despre mai marele conducător. E o piesă perfectă, am râs, mi s-a strâns inima, am urmărit cu fervoare totul.

Directorul (se ridică în picioare): M-ai scos din joc, dar rămâne el. Cu mine a fost ușor, fiindcă ne cunoaștem de mult. Dar pe el nu-l cunoști. Asta e marea lui forță: nu-l cunoaște nimeni. A stat o viață întreagă în bibliotecă, ascuns ca într-o vizuină și acum iese la pradă cu figura lui de martir visător.

Bucșan: Îi viu eu de hac visătorului ăsta!

Directorul: Nu se știe. Dumneata ești obișnuit cu escrocii, coane Griguță. Escrocii sunt băieți simpatici și oameni de înțeles. Cu visătorii e mai greu. (După o clipă.) În sfârșit. Treaba dumitale. (Se ridică deodată, își ia pălăria de pe birou.) Noapte bună. (Se îndreaptă cu pași lenți, de om obosit, spre ușa din stânga.) (396)

Ce au toate acestea în comun: analiza psihologică a personajelor (sunt conturate atât de bine, ceea ce e fantastic dat fiind că le cunoaștem doar prin dialog și interacțiune cu ceilalți) și personajul feminin misterios, idealizat. Protagonistele acestor piese sunt femei foarte interesante, deștepte, pasionale în moduri neașteptate, chiar și atunci când par a avea personalități domoale (și doar par, pentru că sunt ingenue, uneori vulcanice). Sunt niște personaje feminine conturate cu mare atenție (și intenție), evident admirate/adorate de protagoniștii bărbați. Aparent sunt inspirate de iubita lui Sebastian, Leny Caler, o actriță de teatru din interbelic; înțeleg că făcea asta des, să scrie un personaj având în minte actorul care-l va juca pe scenă, ceea ce este foarte cool!) Multe scene comice, Sebastian te face să râzi cu mare ușurință și subliniază bine și discrepanțele dintre clasele sociale, jucându-se cu multe tipologii de personaje. E interesant nu doar de natura umană, ci și de căutarea fericirii (orice înseamnă asta), de iubire (mai degrabă neîmplinită) și de căutarea de sine care nu are întotdeauna o finalitate prielnică. Și nu putem să nu observăm și apetența pentru triunghiuri amoroase. Piesele sunt și ușor filosofice, invitându-ne nu o dată la reflecție.

Ediția pe care am citit-o eu are și însemnări de jurnal de-ale lui Sebastian despre piesele prezente aici. Trebuie neapărat să citesc și eu jurnalul său.

A apărut la editura Cartex.

#poezie

Mi-au plăcut mult toate cele trei cărți de poezie pe care le-am citit în iulie, foarte bune – pe teme diferite și cu stiluri distincte. Și toate mi-au făcut chef de scris.

Poezie contemporană despre copilărie și maturitate

Iustin Butnariuc scrie despre copilărie, experiențele absolventului de Medicină și, spre final, despre un soi de maturitate (aproape accidentală). Prieteniile, cadrele disparate, bolnavii, munca, toate acestea se împletesc și haotic și armonios. Haotic pentru că probabil nu vor duce niciodată la o finalitate, la un răspuns. Armonios pentru că ele pot fi accesate (și) prin limbajul poetic și există o oarecare liniștire fie și în senzația disparată de control temporar.

așa se face că puștiul a rămas mutilat

n-avea cum să știe

că după optzeci de ani

se va trezi din nou în spital

înconjurat de medici și studenți curioși

dornici să vadă cicatricea hidoasă

adevărul e că sub această plagă

s-a cusut un mare secret –

știința și războiul sunt conectate

când una înaintează, cealaltă se bucură

sunt două vase comunicante

pline de betadină și cianură

ocazional, inocenții le duc pe amândouă

spre o gură mare, mutilată

din ele se scurge strop cu strop

pe tubul de dren cu amestec dulce-amărui

ceva cunoscut, o mutră stricată (29)

A apărut la Casa de Editură Max Blecher.

Bildungspoetic – adolescență, memorie, judecată & iertare

O carte foarte bine închegată care explorează trecutul, dar mi se pare că o face mult în notă adolescentină, mai degrabă decât una a copilăriei, eu am identificat ca fiind cartea un bildungspoetic din această zonă. Explorează relațiile și spațiile trecutului cu un soi de judecată care semnifică iertare (sau, mai degrabă, observare atentă retrospectivă care are ca scop înțelegerea, nu și justificarea). Bine structurată și închegată, formează un debut puternic, efervescent, pe care eu îl pot plasa în jurul vârstei de 13-15 ani ca senzație. Sunt unele cadre cu care am relaționat foarte ușor, îți dă o senzație de familiaritate. N-am îndoit niciun colț în cartea asta pentru că asta ar fi însemnat să le îndoi pe toate.

Mâinile mele

(...) nu uit să înțep vinetele

să întorc ardeii

fulgii de sare pe coaja arsă

să transpire

scobesc cu lemn mijlocul copt

aici dragoste și primire (...)

aluatul se umflă la dospit

sub prosopul cu dungi

aspru

ung bine degetele cu ulei

mă scufund și tremur ușor

până rămân gropițe

uit durerea, uit atrofierea

mâine

să ne facem bine (7)

A apărut la editura Art, în colecția pocket coordonată de Mihok Tamas.

Ecouri psihanalitice despre memorie, relații de familie și amoroase

Noemina Câmpean scrie o poezie descriptivă, explorând memoria și relațiile pentru a defini (nu neapărat decisiv) ce poate să însemne trecutul pentru prezent. Cu alte cuvinte, cât din bagajul personal rămâne intact, cât de mult afectează sau influențează cine și ce suntem în viitor, în spații diferite, dar și cum e influențată identitatea noastră (declarativă sau intrinsecă) de relațiile pe care le avem. De sânge și prin alegere. E o carte preocupată și de limbaj, nu întotdeauna explicit, despre cum spunem lucrurile pe care le știm deja bine în afara cuvintelor.

sunt curioasă cum au articulat primii oameni din grădină din peșteră

cuvintele cum au pus lucrurile în roata și în mecanica lumii

mise en abyme cum sunetele lor au preluat forma obiectului

între noi fie vorba a articula un cuvânt e o expresie lipicioasă de-a binelea

ca două unghii care se sudează una de cealaltă la atingerea lacului

metaforizez regizez mă așez cu spatele pe scoarța pământului

vreau să-mi imaginez zborul și coloana vertebrală atât de albă plină de aventură eronată

au trecut peste ea mai multe anotimpuri vântoase

o mulțime de cuvinte de spirit s-au amestecat în vertebrele sale

ceaiul cu lapte de la ora 5 poemul nu s-a desăvârșit încă

nu vrea să trăiască încă pentru mine sau pentru noi

nu s-a decis dacă să îl emoționeze sau

să îl văduvească pe cititor (21)

A apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Arcane coordonată de Andrei Zbîrnea.

*

În august voi continua să citesc Cui i-e frică de gen de Judith Butler (începută cam pe la jumătatea lui iulie, dar din care nu am citit constant, când scriu asta sunt pe la pag. 250/347). Lista pentru luna asta continuă așa: Oliver Twist, Charles Dickens (la clubul nostru de substack + la Cartex Bookclub cu întâlnire în septembrie), iar sub stratul de zăpadă, furia, Cristina Țane, Între zi și noapte, Henriette Yvonne Stahl, Fluviul șoaptelor, Marian Coman, Turbo/Kino, Mădălina Căuneac, Macbeth, Shakespeare, Pictând apa, Maxim Radu Niculai (citit-o deja), meniu cu lupul în poală, Ohara Donovetsky (citit-o deja).

De văzut Odiseea lui Nolan încă nu am reușit. M-am uitat la câteva episoade din Stone Ocean (Jojo’s Bizarre Adventure) și s-ar putea să îmi placă chiar mai mult decât Golden Wind, ceea ce nu credeam că este posibil. E o capodoperă Jojo și spun asta cu conștiința exactă a faptului că am dat skip unui sezon (Diamond). E cât se poate de bizar și minunat. M-am uitat și la Kpop Demon Hunters și, îmi pare rău, dacă nu aveți un copil cu care să vă uitați la el, puteți și singuri, e deosebit de distractiv. Plănuiam s-o las să se uite singură și să trag un pui de somn în dimineața respectivă pentru că eram trează de niște ore bune și nu mai aveam niciun randament, dar m-a prins imediat și m-am lipit de canapea să văd și eu care e faza cu cântărețele kpop care erau și vânătoare de demoni.

Cu fiica mea am citit primul volum din Cronicile din Narnia de C. S. Lewis (Arthur). I-a plăcut tare mult și abia așteaptă să trecem și la următoarele. Ne-am apucat și de Maniunea de Narine Abgarian (Frontiera) și citește singură un volum haios numit Băiatul care a strigat „Chiloții” (Poveștile sconcsului Stinky) de J. J. Chris Grabenstein (Corint).

Lectură plăcută tuturor!