Richard III, regele Israelului

Finis coronat opus: „Richard III”, spectacolul teatrului israelian Gesher („Podul”, în ivrit) prezentat în ultimul weekend al Festivalului Internațional Shakespeare Craiova 2026, e o încoronare pe scena celui mai important eveniment de teatru din lume dedicat lui William Shakespeare.

Deopotrivă, e revendicarea de către un om de teatru din Israel a unui despot englez: pare să spună Richard e și al nostru, îl vom da în fapt. Transformând textul celui mai mare dramaturg care a existat vreodată într-o tragedie a timpurilor noastre, Itay Tiran îl revendică pe odiosul personaj shakespearian. Astfel, Richard al III-lea ar fi definitoriu pentru climatul politic din Israel, pe care tânărul regizor, proclamat încă din 2013 de către publicația „Haaretz” noul rege al teatrului din această țară, îl critică nemilos. Paradoxul abordării lui Tiran e conferit însă de faptul că, deși viziunea sa e o adaptare a lucrării originale, omul de teatru din Israel se ține aproape cu sfințenie de textul bardului. Asta, dintr-un motiv pe cât de simplu, pe atât de complex. Așa cum a observat anul trecut Lostdramaturgininternational, „pentru Tiran, textul nu are nevoie să fie modernizat, deoarece ilustrează atât de eficient modul în care setea de putere naște violență, iar violența naște și mai multă violență” (respect în mod deosebit, și dintr-o deformare profesională, atribuirea unor cuvinte, de aceea mă înarmez frecvent cu ghilimele și nu mă tem să le folosesc).

Știm de la Gregory Doran, unul dintre cei mai mari specialiști în William Shakespeare de azi, că robustețea operei scrise de bard o face să reziste, de-a lungul secolelor, oricărei transpuneri. „Nu există o punere în scenă definitivă a lui Shakespeare; există doar ceea ce acea distribuție, acea echipă creativă, acel regizor și acel public fac din piesa respectivă în acel moment precis. Dacă ne dedicăm cu inima și mintea fiecărei piese pe măsură ce o descoperim, o vom înțelege în propriul nostru context, iar acest act de interpretare este tot ce putem face. La urma urmei, îl creăm pe Shakespeare după chipul și asemănarea noastră. Iar el este puternic, poate face față la orice alegem să-i aruncăm în cale”.

Păstrând proporțiile, nu pot decât să încuviințez. În eseul „Împăratul «jurnalismului cetățenesc» e gol” din volumul „Permis de presă”, eu însumi l-am folosit pe Richard pentru a-l compara cu un despot digital din vremurile noastre: „Bardul a scris «tragedia regelui Richard al III-lea, cuprinzând comploturile mârșave împotriva fratelui său; uciderea neîndurătoare a nevinovaților săi nepoți; tiranica sa uzurpare; întregul curs al vieții sale odioase, precum și binemeritata sa moarte», inspirându-se de la uzurpatorii vremurilor sale. Peste veacuri, Elon Musk s-a suit pe tronul audienței sub stindardul contrajurnalismului. Și pentru că nu e în stare să facă presă, a tocmit o oaste de strânsură și a ucis jurnalismul veritabil ca un uzurpator sângeros”.

Montarea de la Teatrul Gesher a provocat ovații și numeroase strigăte de aprobare la prima reprezentație de la noi nu doar datorită valorii intrinseci a actului teatral, cu o estetică pur și simplu răvășitoare — dacă Stendhal a scris „Roșu și negru”, Tiran a scris „Negru, alb și roșu”. Ci și pentru că am putut zări un pod trainic între cultura din Israel și cea din România. Ceea ce ne unește, printre multe altele, e hora jucată în spectacol - dansul în roată pe care și noi, și ei, îl socotim vernacular. E preluat de Israel din Balcani, un joc pe care noi îl credem funciarmente românesc, iar ei îl cred esențial evreiesc.

Altminteri, „Richard III” e cât se poate de universal. Dincolo de accentul rusesc al Evgheniei Dodina - actrița intrată magnific în pielea lui Richard, Duce de Gloucester, regele Richard al III-lea și apreciată drept „ea singură, un veritabil festival” - care omagiază, prin rostire, începuturile Teatrului Gesher, bilingv la fondare, căci se juca în ebraică și în rusă. Dincolo de micul detaliu căruia regizorul îi conferă un rol de protagonist, că fiecare actor din distribuția spectacolului ar străluci pe orice scenă din lume. Când Tiran a luat-o în brațe pe Dodina la sfârșitul reprezentației de sâmbătă de la Craiova, a fost nu doar o felicitare colegială, ci și evaluarea performanței actoricești a cuiva dintr-un teatru mic al unei țări la fel pe scena marelui teatru al lumii. Și Shlomi Bertonov - actorul care aduce la siluetă cu Pep Guardiola și poartă un prenume ce e un diminutiv afectuos, cumva în contrast cu talia sa impunătoare - a primit un rol ce merită ropote de aplauze în orice teatru de pe lumea asta. În prestația de compoziție, care ilustrează un ucigaș în serie metodic și nespus de pedant în loialitatea sa, Bertonov contopește mai multe personaje din „Richard”. începând cu Tyrell, dar și din imaginarul colectiv global al culturii pop, așa cum sunt serialele „Dexter” sau „Better Call Saul”, unde apare un negativ suprem, ravisantul Lalo Salamanca.

Publicului din România i-ar putea scăpa referințele lui Tiran la scena politică din Israel dintr-un spectacol care a avut premiera înainte de 7 octombrie, acel 7 octombrie, și a reprezentat revenirea lui Itay Tiran în teatrul israelian, pe care-l părăsise în 2018. La fel, semnificația cânturilor israeliene - atenție, interpretate în răspăr - din spectacolul „Richard III”. Dar în mod cert nu-i va scăpa semnificația numelui de familie al regizorului în limba română. Cred că această festă semantică, o tragedie despre un despot montată de un regizor al cărui nume desemnează fix o persoană autoritară care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, e prin excelență shakespeariană. Sau kishoniană. Sună a Ephraim Kishon, marele umorist plecat din Ungaria, care i-a urat la mulți ani țării sale adoptive printr-o serie de paradoxuri ironice: e țara unde mamele învață limba maternă de la fiii lor; e țara unde se scrie în ebraică, se citește în engleză și se vorbește în idiș; e țara unde copiii de țâță își pot contrazice tații în privința politicii; e țara în care supraviețuirea e mereu amenințată și, totuși, locuitorii ei fac ulcer din cauza vecinilor de deasupra.

Îi îndemn pe eventualii mofturoși care ar strâmba din nas la faptul că Richard e politizat excesiv în montarea israeliană să studieze Richard-ul lui Șerban. Și spectacolul de la noi - mi-am intitulat cronica trilingv, „Richard 3” la Bulandra: Andrei Șerban goes for the extraordinaire - s-a născut pe fondul protestelor societății civile față de legile justiției din România, exact ca montarea din Israel în raport cu abuzurile din sistemul de acolo. Am revăzut spectacolul lui Șerban mult după ce s-au stins protestele și rezistă. Încărunțește frumos, ceea ce sunt convins că se va petrece și cu al lui Tiran.

„Richard III” e regele de nedetronat al Festivalului Shakespeare de la Craiova. Și al Israelului, dar asta e efemer: așa cum vedem în debutul și în finalul spectacolului de la Teatrul Gesher, și numele celui mai sângeros rege se va șterge.