Esența rolului unui psihoterapeut cu 50 de ani de experiență și de ce lacrimile sunt vindecătoare pentru omenire

Dacă în 2024 prezența lui Gabor Maté în studioul Mind Architect a fost de departe highlightul profesional al anului pentru mine, în 2025 același lucru l-am simțit când au pășit în studio Dr. Daniel Siegel și Dr. Gordon Neufeld.

Mulțumesc ParentEd Fest și LIDL, fără de care conversațiile astea nu ar fi avut loc.

Dincolo de cei 50 de ani de experiență clinică, de cei 5 copii și 7 nepoți, Gordon Neufeld este, din punctul meu de vedere, cel mai relevant psiholog specializat în dezvoltare (developmental psychologist) al vremurilor noastre. Munca lui e plină de înțelepciune distilată în concepte și practici aplicabile. Iar interacțiunea cu el a fost ceva aparte.

E primul invitat pe care l-am avut în studio căruia i se umezesc ochii de emoție când povestește despre relația cu copiii și despre finitudinea vieții.

Și tocmai asta face munca lui atât de credibilă: nu vorbește doar despre lacrimi și despre vulnerabilitate — le trăiește. La 79 de ani, cu o carieră impresionantă în spate, încă se lasă mișcat de lucrurile care contează. Poate că asta e și una dintre lecțiile cele mai importante pe care le-am luat de la el: că o inimă deschisă nu e un semn de slăbiciune, ci de maturitate și de mult lucru cu sinele.

Găsești episodul cu Gordon aici:

Iar mai jos ai notițele și ideile mele și ce a rămas cel mai puternic cu mine din conversația noastră.

Gordon Neufeld a început conversația noastră cu o idee care mi-a plăcut mult despre ce înseamnă relația:

„Atașamentul nu e doar o idee psihologică. E știința relației. Și totul în univers e în relație — de la particule, la neuroni, la oameni.”

La prima vedere, pare o afirmație poetică. Dar Neufeld o fundamentează în biologie și în evoluție.

Timp de secole, am crezut că instinctul fundamental al mamiferelor e supraviețuirea. Că totul se reduce la a rămâne în viață. Doar că cercetările din ultimele decenii au arătat altceva: instinctul primar nu e supraviețuirea în sine, ci apropierea. Pentru că, la mamifere, probabilitatea de supraviețuire stă în a fi împreună.

Gândește-te la ce faci când simți pericol — un cutremur, un incendiu, o veste proastă. Nu întrebi „unde e în siguranță?”. Întrebi „unde e mama? Unde e soția? Unde sunt copiii?”. Și mergi spre ei, chiar dacă drumul trece prin pericol.

Nevoia de apropiere e atât de puternică încât creierul nostru a evoluat să o pună pe primul loc. E drive-ul implicit, cum îi spune Neufeld. Și toată dezvoltarea copilului, toată capacitatea lui de a crește și de a deveni om întreg, depinde de cât de bine îi e satisfăcută această nevoie.

Una dintre contribuțiile majore ale lui Neufeld la psihologia dezvoltării e modelul celor șase stadii ale atașamentului — modul în care creierul copilului rezolvă o problemă fundamentală: cum să păstreze apropierea chiar și atunci când nu poate fi fizic lângă părintele său.

Share

Ce face creierul prin aceste stadii? Construiește capacitatea de a simți conexiunea chiar și în absența fizică. Copilul care a trecut prin ele poate să se simtă aproape de părintele lui chiar dacă acesta e la muncă, în altă țară sau, într-un final, nu mai e.

Când am citit despre asta prima dată în cartea lui Neufeld, Hold On to Your Kids (scrisă împreună cu Gabor Maté), m-am întrebat dacă există o legătură între stadiul în care un copil nu primește ce avea nevoie și modul în care caută atașament în viața adultă.

I-am pus întrebarea direct în interviu, pornind de la propria mea experiență: m-am născut prematur și am stat în incubator prima săptămână de viață. Ca adult, am realizat că limbajul meu primar al iubirii e atingerea fizică — și mă întrebam dacă are vreo legătură.

Răspunsul lui Neufeld a fost da, absolut. Creierul are multiple căi de a rezolva problema apropierii tocmai pentru că e cea mai importantă problemă de rezolvat. Când o cale e blocată sau insuficient dezvoltată, celelalte compensează. Dar pot rămâne sensibilități, preferințe, nevoi care își au rădăcina în ce nu am primit atunci când aveam cel mai mult nevoie.

O întrebare pe care o aud frecvent de la părinți e: „Sunt atâtea informații despre parenting. Pe ce să mă focusez?”

Neufeld simplifică lucrurile la patru nevoi fundamentale. Dacă acestea sunt satisfăcute, copilul are ce-i trebuie pentru a se dezvolta sănătos:

Ce mi-a rămas puternic din discuție e că atașamentul și individualizarea nu sunt forțe opuse.

Neufeld folosește metafora plantei: dacă smulgi planta din pământ, nu crește — moare. Cu cât rădăcinile sunt mai adânci, cu atât planta crește mai sus. La fel și copilul: cu cât atașamentul e mai profund, cu atât are mai mult spațiu să devină propria persoană.

Ajungem la ceea ce consider a fi ideea centrală a conversației noastre — partea în care am avut cele mai multe revelații și poate cea mai contraintuitivă dintre toate.

Trăim într-o cultură care ne învață să rezolvăm, să reparăm, să controlăm. Când ceva nu merge, căutăm soluții. Când cineva plânge, îi spunem să nu mai plângă. Când un copil e supărat că nu primește ce vrea, încercăm să-l liniștim, să-i explicăm, să-i distragem atenția.

Neufeld spune că facem asta pentru că ne e frică de neputință. Și că tocmai această frică ne ține blocați.

Iată mecanismul, așa cum l-am înțeles de la el:

Creierul nostru are două moduri principale de a răspunde la problemele cu care se confruntă:

• fie încearcă să le rezolve (sistemul nervos simpatic activ, mobilizare, acțiune),

• fie acceptă că nu poate și se adaptează (trecere la parasimpatic, eliberare, transformare).

Problema e că există foarte multe lucruri pe care nu le putem rezolva: trecutul, deciziile altora, moartea, limitele timpului, faptul că cineva nu ne mai iubește. Iar când nu simțim neputința în fața acestor realități, creierul rămâne blocat în modul de rezolvare — încercând la nesfârșit să schimbe ce nu poate fi schimbat.

Rezultatul? Frustrare cronică, agitație, neliniște. Sau, când frustrarea devine prea mare și nu are pe unde ieși — agresivitate. Spre alții sau spre sine.

„Agresivitatea e cel mai clar indicator al unei lipse de adaptare”, spune Neufeld. „Iar suicidul e forma ei extremă — atac îndreptat spre sine.”

Alternativa? Să simțim neputința. Să lăsăm lacrimile să vină.

Când creierul înregistrează — nu rațional, ci emoțional — că ceva nu poate fi schimbat, face o trecere. Sistemul nervos se calmează. Ochii se umezesc. Și apare o eliberare. Nu am rezolvat problema, dar am supraviețuit ei. Creierul spune: „Am trecut prin asta. Putem merge mai departe.”

Neufeld numește asta adaptare. Și spune că algoritmul creierului e simplu:

schimbă tot ce poți schimba, iar ce nu poți — lasă-te schimbat de el.

Cum arată asta sub forma unei scheme:

Întâlnesc un obstacol
        ↓
Încerc să rezolv → Activare SIMPATICĂ (luptă, mobilizare)
        ↓
    ┌───┴───┐
    ↓       ↓
 REUȘESC   NU REUȘESC
    ↓       ↓
 Problema  Continui să încerc...
 rezolvată      ↓
           ┌───┴───┐
           ↓       ↓
      SIMT       NU SIMT
    NEPUTINȚA   NEPUTINȚA
        ↓            ↓
   Activare     Rămân blocat:
 PARASIMPATICĂ  → Frustrare cronică
        ↓       → Agresivitate
    Lacrimi     → Auto-atac
        ↓
    ADAPTARE
   (transformare)
        ↓
   Odihnă, eliberare,
   puterea de a merge
      mai departe

Dar pentru a fi schimbat, trebuie mai întâi să simți. Și pentru a simți, ai nevoie de vulnerabilitate.

„Capacitatea de a trece de la furie la tristețe e cea mai importantă mișcare pentru civilizația umană.”

Când am auzit fraza asta, am oprit pentru o clipă conversația în mintea mea. Mi s-a părut o afirmație năucitoare. Dar cu cât am ascultat mai mult, cu atât am înțeles ce voia să spună.

Când un copil mic nu primește ce vrea, prima lui reacție e frustrarea: plâns, țipăt, furie. E firesc — creierul lui încearcă să schimbe situația. Dar dacă părintele ține limita cu căldură, dacă îl înconjoară cu prezență fără să cedeze, copilul ajunge într-un punct în care realizează că nu are ce face. Și atunci, dacă nu e prea apărat emoțional, ochii i se umplu de lacrimi. Nu de furie — de tristețe.

În momentul acela, creierul lui învață ceva esențial:

pot supraviețui faptului că nu am primit ce am vrut.

Și din tristețe vine liniștea.

Când tranziția asta nu se întâmplă — când copilul rămâne blocat în furie — energia nu are unde să se ducă. Devine agresivitate, violență, auto-sabotaj.

Neufeld mi-a spus că toți anii lui de practică terapeutică, fie că lucra cu copii de 3 ani, adolescenți, adulți sau deținuți, s-au redus la același lucru: să țină omul într-un spațiu sigur până când nu mai are ce face decât să plângă. Să fie prezent lângă el până când lacrimile vin și eliberarea se produce.

Îți amintești scena din Good Will Hunting? Când terapeutul, jucat de Robin Williams, îi repetă lui Will: „Nu e vina ta. Nu e vina ta.” Până când Will se prăbușește în brațele lui și plânge.

Neufeld spune că scena asta e un rezumat al întregii lui cariere.

Că asta a făcut, timp de 50 de ani, cu fiecare pacient: a creat spațiul în care omul să ajungă în locul în care nu mai e nimic de făcut decât să plângă.

Și apoi, pe cealaltă parte a lacrimilor, a venit liniștea și puterea de a merge mai departe.

Aici vine o întrebare pe care mulți dintre noi și-o pun: Dar dacă eu nu am avut un părinte care să mă țină în brațe când plângeam? Dacă mi s-a spus să nu mai plâng? Dacă am învățat că lacrimile sunt slăbiciune?

Neufeld oferă o perspectivă plină de speranță. Spune că există două căi (două uși) spre acea odihnă interioară pe care o aduce atașamentul împlinit.

• Ușa din față: să fi primit iubire necondiționată și prezență în copilărie, să fi fost ținut în brațe când lumea era prea grea.

• Ușa din spate: să simți, ca adult, tristețea pentru ce nu ai primit. Să nu mai fugi de gol, ci să-l traversezi.

„Răspunsul la neliniștea de adult nu e să găsești pe cineva care să te iubească suficient de mult,” spune Neufeld. „Pentru că partea aia din călătorie s-a terminat. Acum e rândul tău să fii răspunsul pentru altcineva. Răspunsul pentru tine e să ai curajul să simți golul care nu a fost umplut și să-i dai voie tristeții să vină.”

Când asta se întâmplă, apare un fel de odihnă pe care n-ai găsit-o niciodată în căutare. Pe cealaltă parte a lacrimilor care n-au fost încă plânse există un loc de liniște.

Mi-am amintit, în timp ce-l ascultam, de bunica mea. De cum plânge și acum, la vârsta ei, când vorbește despre oamenii pe care i-a pierdut. Și Gordon mi-a reconfirmat că ochii ei umezi nu sunt un semn de fragilitate — sunt dovada unei inimi care a rămas deschisă și care caută liniștea de dincolo de lacrimi.

Conversația cu Gordon Neufeld a fost densă și am învățat mult mai mult decât pot cuprinde într-un singur articol. Vă încurajez din inimă să urmăriți toată conversația.

Las mai jos câteva idei pe care vreau măcar să le numesc:

• Despre counterwill (contra-voința). Copiii au un instinct natural de a rezista când simt că cineva încearcă să-i controleze. Nu e nesupunere, e un mecanism de protecție: natura se asigură că copilul nu e influențat de oricine, ci doar de cei de care e atașat. Soluția nu e să forțezi — e să te reconectezi înainte să ceri.

• Despre ritualuri. Neufeld spune că ritualul e celălalt părinte — mai ales pentru părinții singuri sau epuizați. Când ritualizezi ora de culcare, masa, momentele de reconectare, nu mai trebuie să dai ordine și să primești rezistență. Lucrurile pur și simplu se întâmplă pentru că așa facem noi.

• Despre joc. Am crezut mult timp că jocul e o activitate pentru copii, ceva ce faci când ai terminat treaba serioasă. Neufeld m-a convins că jocul e serios. E singurul indicator universal de sănătate emoțională — la 8 luni sau la 80 de ani. Un creier care se joacă e un creier fericit, care nu mai caută disperat conexiune și nu mai încearcă disperat să rezolve ceva.

• Despre social media și dependență. Nu poți controla pe cineva care nu se poate controla pe sine — asta e adevărul despre orice dependență, inclusiv cea de telefon. Soluția nu e să iei telefonul cu forța, ci să reconstruiești relația. Copilul e dependent pentru că e înfometat. Iar tu ești răspunsul lui, nu ecranul.

Conversația cu Gordon Neufeld m-a lăsat cu un paradox frumos:
Pentru a deveni mai rezilienți, trebuie să acceptăm neputința.

Pentru a găsi liniștea, trebuie să ne oprim din fugit de tristețe.

Pentru a crește, trebuie să plângem ce nu am putut schimba.

Într-o lume care ne spune constant să fim productivi, să rezolvăm, să optimizăm, mesajul lui Neufeld e necesar și eliberator: uneori, tot ce ai de făcut e să stai cu ce e și să lași lacrimile să vină.

Nu pentru că ai pierdut.

Ci pentru că așa te transformi.

Episodul complet cu Dr. Gordon Neufeld îl găsești pe canalul Mind Architect și în toate rețelele de podcasting.

Tot ce scriu aici va rămâne mereu gratuit.
La fel și episoadele Mind Architect și ADN Vocațional.

Fac asta ca parte a dorinței și a efortului meu de a contribui la construcția unei țări care trăiește, relaționează și muncește mai conștient și mai sănătos.
A speranței că prin educație putem să fim mai bine cu noi și cu cei din jur.

În același timp proiectele și munca asta costă și necesită investiții (de timp, de cunoaștere, de energie și de resurse).

Așa că, dacă simți că vrei și că poți să oferi un sprijin cel mai simplu și de impact mod în care o poți face este devenind membru în Comunitatea Mind Architect și / sau ADN Vocațional. (durează sub 1 minut și costă cât o cafea bună odată pe săptămână)

Pentru mine, contribuția ta înseamnă o confirmare a faptului că munca asta este necesară și că aduce suficientă valoare. Iar ție îți aduce numeroase beneficii pe care le găsești dacă dai click pe link-urile de mai sus.

Îți mulțumesc din suflet dacă alegi să contribui și îți sunt recunoscător dacă trimiți mai departe articolul ăsta cuiva care crezi că are nevoie de el.

Cu prietenie și recunoștință,
Paul