On saying no

Un skill pe care încă îl învăț încet-încet este abilitatea de a spune “nu”. Problema mea principală nu e faptul că mi-e greu să refuz, ci realitatea că, de multe ori, creierul meu nici nu are această variantă.

La ce mă refer mai concret când spun să refuz? La toate ofertele de colaborare, invitații la petreceri, proiecte (aparent) interesante sau compromisuri și alegeri restricționate artificial.

Vreau să reiterez mantra care îmi dictează tot mai mult felul în care îmi trăiesc viața, și anume “Nu trebuie să faci nimic pe lumea asta.”.

Cele enumerate mai sus reprezintă doar o parte din situațiile de care m-am lovit de-a lungul timpului în care s-a dovedit, post factum, că ar fi fost mai bine să refuz. E drept că această evaluare de după război nu e ușor de făcut și este de asemenea o abilitate pe care o dobândești în timp și cu exercițiu voit și conștient.

De prea multe ori am terminat un proiect și mi-am jurat că nu mai fac asta pe viitor, pentru că beneficiile nu au depășit costul - și aici mă refer la o plajă largă de tipuri de câștig și de plată. Uneori costul a fost în energie și m-a vlăguit, alte dăți a fost un cost în timp - ore pierdute care mi-au afectat alte părți ale vieții - sau chiar un cost material (bani, unelte etc) care nu a justificat nici măcar experiența căpătată a unui proiect încheiat.

Pentru că beneficiile orcărui proiect sau colaborare nu sunt doar materiale. Ba de multe ori, sunt mult mai importante avantajele cum ar fi oamenii pe care îi cunosc, lucrurile noi la care sunt expus indirect prin natura proiectului și din care pot învăța ceva - un exemplu clar e faptul că, deși am jucat în multe reclame și am participat la multe emisiuni TV, pentru mine o parte foarte interesantă a fost să învăț metoda de filmare, detalii de producție, tipuri de camere și obiective, cum se pun luminile, etc.

Dacă fac un efort să identific cauza principală a problemei enunțate în primul paragraf este faptul că nu am (încă) abilitatea 100% dezvoltată de a aprecia clar care e interesul meu și mai important, abilitatea să pun asta pe primul loc. Glumesc de multe ori că am fost crescut prea bine de părinți și ăsta e un handicap, dar în spatele oricărei glume e un adevăr (mai puțin la glumele lui Cristi Popesco).

Și asta m-a pus de multe ori în viață în situația să accept lucruri pe care le-am putut chiar identifica de la început ca profit net negativ dintr-o amabilitate exacerbată, sau o dorință inconștientă și toxică de a mulțumi oamenii, de a fi plăcut de toată lumea și de a rămâne în continuare apreciat ca o persoană muncitoare.

E evident că sunt și alte probleme, nu doar educația aici, dar cumulate, duc la o viață neplăcută de multe ori, iar alte ori extrem de stresantă.

Uneori sunt păcălit de cât de interesant pare proiectul, fără să înțeleg exact toate dedesubturile care-l fac dificil și neplăcut. Asta nu se poate îmbunătăți însă decât prin experiență - greșeală după greșeală, și, pe la 80 de ani, o să pot lua decizii corecte.

Am mai spus-o, ăsta nu e un loc în care dau sfaturi, ci e mai mult un fel de jurnal și terapie gratis. Soluția pentru mine este să învăț să nu mă grăbesc când răspund (Sergiu zicea asta și mereu a rezonat cu mine: “Dacă trebuie un răspuns urgent, atunci răspunsul e nu.“), să fac un efort să identific mai clar care e scopul meu în viață - cu ce mă ajută să avansez către ce îmi doresc dacă accept situația actuală? - și nu în ultimul rând să reușesc să rămân ferm pe poziție odată ce am zis nu.

Pentru că se va întâmpla să se insiste pe răzgândirea ta, sau chiar ți se va prezenta o situație în care nici nu există “nu“ ca variantă.

Nu odată mi s-a întâmplat să mi se pună în față două alegeri nedorite de mine, dar să aleg pe cea mai puțin rea doar pentru că mintea mea a fost blocată cu trucul ăsta psihologic de dihotomie falsă.

“Ori ești cu noi, ori împotriva noastră.”. Un enunț care pare că prezintă singurele variante posibile. Nici una din ele, sunt neutru, nu mă interesează nici unii din voi. De asemenea, e o declarație încărcată de un subtext care presupune că trebuie să faci o alegere.

Și aici revin la mantra. NU TREBUIE SĂ FACI NIMIC.

Nu trebuie să alegi doar că ți-a zis cineva că trebuie. Nu trebuie să mergi undeva, sau să faci ceva dacă nu vrei. Nu trebuie să răspunzi la telefon, nu trebuie să dai bună ziua, nu trebuie să reciclezi.

Toate aceste refuzuri vin și cu un cost, evident. Și aici e momentul în care e nevoie să apreciezi singur dacă ce pierzi refuzând e mai puțin important decât ce câștigi. Sigur, nu trebuie să răspunzi la numere necunoscute. Dar poate e un curier și îți aduce pudra de talc pentru costumu de latex. Merită să ignori apelul?

Eu nu merg la nunți. Nu mă simt bine cu mulți oameni la un loc, nu vreau să beau, nu stau comod, nu-mi place să dansez și nu-mi place gălăgia. Am decis acum multă vreme că sunt ok să pierd prietenii și cunoștințele care nu pot accepta asta despre mine, și să-mi restrâng cercul social la oamenii care cu adevărat mă ascultă și pot să aprecieze relația noastră chiar dacă eu am decis că fac unele lucruri diferit de ei.

De ceva vreme nu mai merg la nici un podcast. Nu îmi mai face plăcere să mă aud eu pe mine vorbind în gol, și încercând să fiu amuzant. Am pus în balanță plusurile și minusurile, și ce estimez că pot câștiga nu justifică efortul.

Odată ce începi să înveți puterea lui “nu”, ai parte de un val de endorfine (și adrenalină) când pui în aplicare acest skill. Și poți merge și mai departe, și să încerci să fii mai creativ în refuzul tău.

Dacă mi se oferă un proiect pentru 1000 EURO, și proiectul nu mă interesează deloc sau nu doresc să mă asociez cu oamenii / brandul / compania respectivă, pot zice nu și gata. Sau pot cere o sumă de bani care să justifice. Pentru că, sincer vorbind, există o sumă suficient de mare care să facă offset la părțile negative (la mine probabil e 1200 EURO). Uneori riști să jignești sau să dai clar de înțeles că nu-ți pasă de proiect și ai face-o doar pentru bani, și, deși clienții știu și ei asta, nu vor s-o audă enunțată fără perdea.

Dar din nou, depinde dacă îți pasă și te interesează pe termen lung asta.

O ultimă mențiune importantă este că nu trebuie nici să îți justifici refuzul. Oamenii vor încerca să afle de ce nu, fie din pură curiozitate, fie pentru a căuta contra-argumente la raționamentul tău. Și decizia e 100% a ta - poți explica de ce nu, sau poți la fel de bine să nu spui nimic. Nu datorezi nimănui explicații.

Concluzia mea anecdotică, bazată pe experiențele personale și ale Georgianei, este că de mai multe ori am regretat acceptul decât refuzul. Pentru mine, bunăstarea proprie și sănătatea mentală și fizică e dovedită statistic.